1 MOTOCA ANCA – ELENA Studiu monografic al satului Berești-Tazlău, județul Bacău 2 Cuprins Prefaţă .................................................................................................................................................3 Capitolul I. Coordonate istorico-geografice ale aşezării.....................................................................6 Capitolul II. Satul şi casa ..................................................................................................................12 II.1. Satul tradiţional .....................................................................................................................12 II.2. Locuinţa .................................................................................................................................17 Capitolul III. Portul popular ............................................................................................................22 Capitolul IV. Obiceiuri de trecere ....................................................................................................27 IV.1. Obiceiuri la naştere ................................................................................................................28 IV.2. Obiceiuri de nuntă..................................................................................................................32 IV.3. Obiceiuri la moarte .................................................................................................................38 IV.2. Obiceiuri calendaristice………………………………………………………………43 Bibliografie .......................................................................................................................................58 Anexe ................................................................................................................................................61 3 Prefaţă Lucrarea de faţǎ se doreşte a fi utilă într-o anumitǎ mǎsurǎ la îmbogăţirea cunoştinţelor existente despre zona studiată, precum şi în reliefarea zestrei poporului român din această zonă. Diversitatea folcloricǎ şi bogǎţia practicilor tradiţionale, indiferent de regiunea geograficǎ a ţǎrii, face ca acest subiect sǎ rǎmânǎ deschis ori de câte ori un cercetǎtor interesat de tradiţie va lua asupra sa misiunea de a studia obiceiurile şi de a le furniza lumii contemporane pentru a face cunoscutǎ viaţa satului românesc. Scopul propus este cel de a reda, în măsura posibilului, aspecte privind cultura materială şi spirituală a locuitorilor din satul Bereşti-Tazlău. Fiecare aspect a fost urmărit, aprofundat şi interpretat, încât să pună în valoare acele aspecte de cultură care reliefează puternica originalitate şi spiritul creator extrem de fecund al poporului român, dragostea sa pentru frumos, străduinţa sa permanentă de a-şi înfrumuseţa munca şi viaţa. În modul său de trai, în cultura populară, s-au păstrat până azi, ca într-o arhivă vie, nepreţuite valori materiale şi spirituale făurite de-a lungul veacurilor, rod al talentului creator, al spiritului de inventivitate de care dă dovadă poporul român. Privind aria tematică a cercetării, iniţial lucrarea s-a dorit a fi o monografie a culturii spirituale care să tezaurizeze obiceiurile şi tradiţiile locale, dar am considerat că o mai bună înţelegere a culturii populare se realizează de la cunoaşterea realităţilor etnografice. Lucrarea s-a materializat în urma unui proces amplu de cercetări, analize şi prelucrări a materialului etnografic şi folcloric preluat de la informatori. În realizarea acestui demers ştiinţific, vom utiliza ca şi metode de cercetare metoda descriptivǎ, ca fiind cea mai completă dintre metodele analitice, utilizată pentru culegerea de date primare referitoare la persoane, obiecte, fenomene, metoda deductivǎ, metoda diacronicǎ, urmărind fenomenele în evoluţia lor, metoda comparativǎ, metoda interviului (prin intervievarea unui localnic cu privire la un fapt folcloric desfǎşurat în comunǎ), şi pe cea informativǎ prin obţinerea unor date de la diverşi informatori din satele bereştene, esenţiale pentru alcǎtuirea temei propuse. Pe baza cercetărilor proprii de teren şi arhive, cât şi pe baza documentării bibliografice, vom reda aspecte etnografice caracteristice, deprinderi tradiţionale cu semnificaţii etnografice şi vom crea o imagine, pe cât posibil cuprinzătoare, a culturii populare tradiţionale. Lucrarea este structurată în patru capitole (Coordonate istorico-geografice ale aşezării, Satul şi casa, Portul popular, Obiceiuri de trecere), ce redau aspecte privind habitatul rural, portul popular, tradiţiile şi superstiţiile locuitorilor. Informaţiile despre trecutul localităţii şi despre întemeiere le vom expune în primul capitol, bogat în fapte şi evenimente istorice, a căror prezentare va cunoaşte o ordine ierarhică, din momentul atestării şi până în zilele noastre. Tot aici sunt actualizate datele geografice cu referire la spaţiul localităţii prezentate, precum şi descrierea bisericii monument-istoric, care este o mărturie a vârstei multiseculare a satului. 4 Oamenii buni şi harnici, iubitori de familie şi de neam românesc, cu credinţa în Dumnezeu sădită în suflet şi în fapte, sunt descrişi în capitolul Satul şi casa. Vom prezenta astfel imaginea satului din trecut şi a îndeletnicirilor străvechi, tipologia aşezărilor rurale şi particularităţile specifice determinate de cadrul natural, gospodăria ţărănească şi structura ei, anexele gospodăreşti. Acest aspect îl vom expune prin intermediul metodelor: diacronicǎ, comparativǎ şi cea deductivǎ. Privind locuinţa, vom analiza formele vechi ale locuinţei moldoveneşti: subterană, semiîngropată, la suprafaţă, planul casei, materiale şi tehnici de construcţii, acoperişul, tehnici de finisare a pereţilor, arhitectura populară, decorul exterior al casei, decorul interioarelor, obiectele de decor, aspecte zonale ale locuinţei rurale: planul de construcţie, orientare, tehnici, arhitectură. Portul popular reliefează caracteristicile costumului tradiţional specific zonei, care se diferenţiază în funcţie de vârstă, de sex, dar şi de împrejurările în care este purtat. Capitolul oferă informaţii despre costumul tradiţional – matrice a identităţii etnice, mărturie a culturii estetice a poporului şi pezintă principii de clasificare a portului popular. Vom analiza astfel portul femeiesc privind structura, părţile componente şi tipologia lor, hainele de vară şi pe cele de iarnă şi portul bărbătesc privind componentele şi tipologia părţilor structurale: acoperemânt de cap, cămaşă, pantaloni, brâie, încălţămintea, portul pe timpul verii şi pe timpul iernii. Un alt aspect deosebit de important este dat de obiceiurile de trecere care evidenţiază aspecte cu privire la credinţele şi superstiţiile sătenilor. În acest capitol vom surprinde detalii privind cultura spirituală a zonei şi vom reliefa obiceiurile de trecere - naşterea, nunta şi înmormântarea. Astfel, vom prezenta sărbătoarea noului născut prin semne, superstiţii, obiceiuri şi reguli de comportare în perioada de până la naştere, ocrotirea mamei şi a copilului, obiceiuri legate de venirea în vizită, botezul şi cumetria, rolul moaşei, etapele cumetriei, atribute de ritual: crijma, colacii de cumătri, semnificaţia lor. Prin redarea obiceiurilor de nuntă vom oferi informaţii despre ritualurile în perioada prenupţială, etapele nunţii, cuprinzând ritualul „iertăciunii”, luarea miresei, nunta la mireasă, nunta la mire, masa mare, darurile, dezbrăcarea miresei, dansurile specifice. Privind obiceiurile de înmormântare vom descrie cultul răposaţilor şi regulile de comportament a celor vii faţă de cei plecaţi. Pentru a reda aceste aspecte vom folosi metoda descriptivă, însă şi notele informative culese de la locuitori pe baza anchetelor folclorice vor constitui un element esenţial pentru alcǎtuirea conţinutului. Aşadar, lucrarea de faţă este o lucrare selectivă, realizată din dorinţa de a tezauriza cât mai multe elementele culturii materiale şi spirituale ale localităţii Bereşti-Tazlău. 5 6 Capitolul I Coordonate istorico-geografice ale aşezării Motto „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic ( Lucian Blaga, Elogiul satului românesc)”. Lucian Blaga a descoperit comoara nesecată de valori existentă în satul românesc. Ţăranul român a purtat peste vremuri nu numai coasa şi furca, sabia şi arcul, ci şi doina cea duioasă ce îi încălzea inima la vreme de răgaz şi vorba cea blândă şi plină de înţelepciune adunată într-o viaţă de suferinţă şi zbucium. În ceea ce priveşte aşezarea ruralului în spaţiul imaginaţiei, Lucian Blaga era de pǎrere cǎ: “mediul spaţial poate lua înfǎţişarea vizionarǎ a infinitului tridimensional sau a unei sfere precise. Spaţiul, ca formǎ de sine stǎtǎtoare, determinǎ pe planul sensibilitǎţii o existenţǎ apostroficǎ. În orizontul spaţial se simte solidar ancestralul suflet Geografic vorbind, satul reprezintă „o asociere de spaţii fizice de extensiune variabilă, de populaţie şi de forme specifice de locuire, aflate în diverse stadii de evoluţie, a cărui funcţii primordiale de esenţă economică sunt cele Satele se caracterizează prin număr relativ mic de locuitori, activităţi predominant primare şi o densitate redusă a construcţiilor şi a populaţiei. Caracteristica culturală a satului este esenţială pentru că în sat „se răsfrânge toată mentalitatea unui popor, este oglinda erne care determină apariţia satelor sunt prezenţa terenului arabil, a păşunilor, pădurii şi apei. Principalele elemente ce compun un sat sunt vatra, populaţia şi hotarul satului sau moşia acestuia. Între acestea se instituie relaţii puternice în procesul de producţie agricolă, care asigură necesarul de hrană. Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelaşi în timp şi spaţiu. Nici o lege din afară, atâta timp cât a fost considerat drept unicul rezervor spiritual al societăţii, nu i-a putut afecta destinul, pentru că şi le avea pe ale sale: obiceiuri, tradiţii, orientări clare, logice, verificate de vreme şi capabile să dea răspuns în stil propriu gândirii tradiţionale, oricărui aspect al existenţei. Satul, ca formă tradiţională de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în noua realitate, şi anume: toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai 1 Lucian Blaga, Trilogia culturii, Vol. 9, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 109. 2 V. Surd, Componentele spaţiului rural, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 67. 3 Sabina Ispas, Nicoleta Coatu, Etnologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007, p. 28. 7 cu seamă, satul avea o structură precisă, era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nu se întâmplă în oraş. Plecând din municipiul Bacău, reşedinţa judeţului Bacău, înspre vest, pe şoseaua ce trece prin satul Măgura şi urcă apoi în serpentine de-a lungul Dealului Nou, se ajunge la cota 560 metri Apoi drumul coboară şerpuind spre sud, până în satul Sănduleni. Aici, în dreptul Monumentului Eroilor ridicat în memoria eroilor căzuţi la datorie în Primul Război Mondial, din şoseaua ce continuă spre Oneşti şi prin pasul Oituz la Braşov, se ramifică spre nord ( la dreapta ), cu o alta care trece prin satele: Prisaca, Enăcheşti, Boşoteni, până în satul Floreşti ( la Capul Dealului ), de unde iar se ramifică în două direcţii: una spre vest, la Moineşti, Comăneşti, Palanca, Ciceu (Miercurea-Ciuc) şi alta spre est, prin Scorţeni, Grigoreni, Mărgineni, la La mijlocul distanţei dintre satele Prisaca şi Enăcheşti, din şoseaua ce le uneşte, porneşte o alta spre vest, care duce, traversând râul Tazlău, în satul Bereşti-Tazlău, parcurgând o distanţă de un kilometru şi jumătate. Din Bereşti-Tazlău, şoseaua continuă prin sat până în satul Turluianu, iar în dreptul localului primăriei se ramifică spre satele Romăneşti şi Ne aflăm aşadar în regiunea subcarpatică, mai precis în depresiunea Tazlău, cu dealuri care ajung până la 570 m înălţime şi care au luat naştere prin încreţirea scoarţei pământului ca şi Munţii Carpaţi, ale căror contraforturi sunt. Aceste dealuri, parţial acoperite cu păduri, folosite de oamenii locului mai mult ca fâneţe şi păşuni şi doar o mică parte ca teren arabil, sunt orientate perpendicular sau oblic faţă de râul Tazlău. Altitudinea lor scade treptat până la 450-420 m în zona de confluenţă Principala arteră hidrografică din zonă, râul Tazlău, care izvorăşte din muntele Goşmanul, străbate depresiunea Tazlău-Caşin intrând în judeţul Bacău pe teritoriul satului Băsăşti, comuna Pârjol, confluează cu râul Trotuş în intravilanul municipiului Oneşti. Are o lungime de 89 km şi pe toată lungimea sa primeşte mai mulţi afluenţi. Apele sale sunt repezi şi pe timpul ploios inundă aproape întreaga vale, care are o lungime de aproape un kilometru De la izvor până în satul Tescani, unde se uneşte cu Tazlăul Sărat, el este încă în faza tinereţii, albia fiind bolovănoasă, iar de la Tescani în jos, trece în faza de maturitate, cursul fiind mai liniştit şi albia conţinând pietriş şi nisip. De o parte şi de alta a acestei văi, pe coastele dealurilor, găsim multe sate frumoase, dintre care unele datează cu mult înainte de întemeierea De altfel, aşa cum se arată în Istoria românilor , de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, atât la venirea lui Dragoş, primul descălecător, cât şi a lui Bogdan, al doilea descălecător din Maramureş, această provincie era „bine populată în special în bazinul Siretului şi al Prutului”. Dacă nu ar fi existat această desime de populaţie românească, întemeierea Moldovei, cu luptele repetate şi victorioase ale lui Bogdan împotriva unei armate puternice cum era cea ungară, nu ar fi 4Vezi Anexa 5, Fig. 1. 5 Vezi Anexa 5, Fig. 2. 6 Corneliu Stoica, Valea Trotuşului. Enciclopedie, Ed. Magic Print, Oneşti, 2006, p. 140. 7 Vezi Anexa 6, Fig. 3. 8 Corneliu Stoica, op. cit., pp. 143-145. 8 fost posibilă. Aceştia aveau proprietăţile lor din moşi-strămoşi. Ulterior, domnii, respectând stăpânirea veche, au recunoscut şi întărit, prin acte oficiale, starea de lucruri existentă, a vechii Aceşti primi stăpânitori, capi de familie, erau bătrânii, ai căror urmaşi de mai târziu s-au numit răzeşi în Moldova şi moşneni în Muntenia. Dar nu numai atât: erau şi cazuri în care domnul dăruia vitejilor câte o moşie, ridicându-i totodată şi la rangul de boieri, ca răsplată pentru faptele lor războinice. Mai ales din vremea lui Ştefan cel Mare sunt numeroşi răzeşi care păstrează cu multă pietate amintirea marelui voievod. Urmaşii urmaşilor tuturor acestor stăpânitori de pământuri sunt răzeşii de azi, care cu mari greutăţi au străbătut multe secole până în zilele noastre şi şi-au păstrat, măcar în parte, bunul cel mai de preţ al ţăranului român - pământul moştenit. Primul document despre satul Bereşti este de la anul 1411, dat de Alexandru cel Bun logofătului Mihul, prin care îi dăruieşte un loc pe dreapta şi stânga Tazlăului, până deasupra Gârtanului, la răsărit de Tazlău. Din păcate, acest document, aflat în posesia preoţilor din neamul Ştefeştilor, nu a mai putut fi găsit. Tot oamenii mai în vîrstă, contemporani ai părintelui Goagă, afirmau că acest mare logofăt ar fi fost un general al lui După întinderea vetrei şi după urmele rămase putem trage concluzia că vechiul sat Bereşti era un sat mare, cu o populaţie numeroasă şi înstărită, având şi . Până la 1774, acest sat s-a numit Strâmba ca şi pârâul cu acelaşi nume. Aici în codrii Strâmbei, ei îşi fac gospodăriile şi duc o viaţă mai liniştită, fiind bine adăpostiţi de codrii deşi ce existau pe atunci în aceste părţi. După acest an, satul Strâmba îşi schimbă numele în Strâmba-Bereşti, din cauză că în mijlocul acestui adevărat codru, pe valea Strâmbei, începuseră deja să sosească şi locuitorii din Stroieşti, care se trăgeau din Popa Stroia. Aceştia, înmulţindu-se, se mută de pe Dealul Stroieştilor, o parte către albia Tazlăului Mare, unde erau mai aproape de apă şi totodată izvoarele fântânilor erau mai la suprafaţă, formând satul Romăneşti de azi, iar o parte în frunte cu un strănepot al lui, care se trăgea din copilul său pe nume Şteful, se mută cu toţi ai lui la gura pârâului Strâmba, şi pentru a fi mai aproape de răzăşiile lor. Acest prim venit din satul Stroieşti în Strâmba este strămoşul Ştefeştilor de azi, răzeşi adevăraţi din acest Aici, în această vale în formă de luntre, adăpostită de dealuri, acoperite de codri bătrâni, precum Dealul Bradului, Dealul Ţîmpoaiei, Dealul Plopilor, Dealul La Păr şi Pravila (Praghila), au găsit cale strămoşii bereştenilor de azi să-şi facă adăpost, pentru a nu mai fi supăraţi de năvălitorii din hanatul tătar de dincolo de Nistru, cărora nici prin gând nu le-ar fi trecut că prin aceste locuri ar exista locuinţe omeneşti. Primii locuitori sosiţi aici şi-au făcut casele chiar din lemnul pe care-l defrişau, pentru a face loc aşezării de atunci. 9 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1975, p. 275, apud Ioan Cozma, Monografia istorică a satului Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău, Ed. Egal, Bacău, 2008, pp. 16-17. 10 Ibidem, p . 20. 11 Ioan Cozma, op.cit., pp. 22-23. 12 Ibidem, p. 32. 9 Tot aici se crede că s-au adus şi odoarele Bisericii de pe coasta Bereştilor, cu care îşi împodobesc prima Biserică construită, aproximativ în dreapta locului unde se află acum Portiţa Bisericii, la intrarea în curtea Bisericii vechi, azi monument istoric. Această Biserică exista la Strâmba în anii 1772-1774, de vreme ce recensămintele populaţiei Moldovei menţionau la acea dată un preot la 22 case. De asemenea, pictura de pe vechea catapeteasmă ce se află în Biserica – monument datează cu mult înainte de anul 1800. Cât priveşte hotarul satului din acea perioadă (1650-1800), acesta nu diferă de cel de azi cu foarte mult. Acesta era închis între dealurile amintite şi era bine străjuit la răsărit de Valea Tazlăului Mare. Văduţul, probabil un vad mai mic, era singurul loc prin care se putea traversa Tazlăul. Începând cu anul 1864, Bereştiul devine sat reşedinţă de comună, în plasa Tazlăul de Jos, care mai cuprindea satele Stroieşti, Cernu, Stejarii Mândri şi Prisaca. În Dicţionarul statistic al României din anul 1914, figurează pentru prima dată comuna Bereşti-Tazlău, cu specificaţia că a fost înfiinţată încă din anul 1864, dar cu vechea denumire În prezent, comuna cuprinde satele Bereşti-Tazlău, Boşoteni, Enăcheşti, Prisaca, Romăneşti, Tescani, Turluianu. Are o suprafaţă de 6800 hectare, iar numărul locuitorilor este de aproape 6000. Ocupaţiile de bază ale oamenilor acestor aşezări sunt cultivarea pământului, creşterea animalelelor, industria petrolieră, prelucrarea lemnului. Ca şi activităţi economice prioritare ale comunei se pot enumera: dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu profilul de prelucrare a produselor agroalimentare, dezvoltarea de exploataţii pentru creşterea animalelor, păşunatul şi produsul furajer fiind abundent în această zonă colinară, dezvoltarea bazei turistice şi agroturismului, extinderea intreprinderilor de prelucrare a lemnului. În această zonă sunt posibilităţi de exploatare a pietrei şi a nisipului din plasa Tazlăului. Comuna Bereşti-Tazlău, cea încleştată de dealuri şi păduri, pe sub care curge râul Tazlău, acum adunat între diguri, ca să nu mai rupă malurile năvălind peste oameni, va dăinui peste veacuri, având un trecut adâncit în Evul Mediu, şi chiar mai înainte. Pe aceste locuri încărcate de istorie, sunt biserici de lemn, monumente de artă populară medievală, aşezate de o parte şi de alta a Tazlăului, pe unde se înşiruie şi satele, cu oamenii, gospodăriile, pădurile şi izlazurile lor. Este vorba de biserica din lemn Sf. Nicolae, din Bereşti- Tazlău, aşezată pe povârnişul unui deal, precum şi de biserica Sf. Ilie, din Prisaca. Tot în această comună, la Tescani, se află şi Ansamblul Muzeal memorial care cuprinde conacul familiei boiereşti Rosetti, zidit la 1880 şi care a devenit apoi reşedinţa familiei compozitorului George În lumea satului românesc, biserica ocupa locul central, fiind punctul în jurul căruia gravita întreaga viaţă a satului. Biserica veche din lemn constituie o mărturie vie a vârstei multiseculare a 13 Ioan Cozma, op.cit., pp. 26-28. 14 Vezi Anexa 7, Fig. 5. 15 Vezi Anexa 7, Fig. 6. Next >