1 Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației LUCRARE DE LICENȚĂ Strategii de prevenire și diminuare a insuccesului școlar la clasele I și a II-a URSACHE ADINA-MARIA IAȘI 2 STRUCTURA LUCRĂRII Introducere I Caracterizarea psihologică a stadiilor dezvoltării ontogenetice la şcolarul mic I.1 Profilul psihologic al vârstei şcolare mici I.2 Personalitatea şcolarului mic II Învăţarea în cadrul şcolii II.1 Învăţarea umană și cea şcolară II.2 Diferenţe individuale de învăţare III Problematica succesului şi insuccesului şcolar III.1 Succesul și insuccesul şcolar – delimitari conceptuale III.2 Cauzele şi factorii insuccesului şcolar IV Strategii de prevenire şi diminuare a insuccesului şcolar Proiectarea unui auxiliar – Magia vacanței V Concluzii VI Bibliografie VII Anexe 3 INTRODUCERE Insuccesul școlar reprezintă un fenomen de actualitate cu care se confruntă sistemul de învățământ și care evoluează pe zi ce trece, alimentat de diverși factori. Majoritatea cadrelor didactice se lovesc de acest fenomen, la un moment dat în cariera lor didactică și de aceea este bine să fie pregătite cu soluții în această privință, mai exact cu un set de măsuri orientative pentru a preveni într-o oarecare măsură aceste situații cu impact negativ. Insuccesul şcolar trebuie tratat cu toată responsabilitatea de factorii educaţionali, pentru că efectele sale negative se fac simţite pe nenumărate planuri: şcolar, familial, social şi individual. Pentru părinţi, insuccesul şcolar este, dintr-un anumit punct de vedere, dramatic, pentru că poate semnala un posibil insucces profesional, o situaţie economică modestă şi un statut social inferior pentru copil, atunci când va creşte. Insuccesul şcolar trebuie privit, atât ca un fenomen obiectiv, cât şi ca unul subiectiv (sau individual). El nu poate fi definit şi înţeles corect decât din dublă perspectivă: cea a factorilor şcolari, care apreciază insuccesul şcolar ca un rabat de la exigenţele şi normele şcolare așa cum sunt ele stipulate în programele şi legislaţia şcolară, şi cea a elevului, care vine cu o anumită determinare în activitate şi cu criterii individuale de apreciere a rezultatelor obţinute în învăţare. Pe de altă parte efectele eşecului şcolar asupra elevului vizează formarea unei imagini de sine cu grad scăzut de pozitivitate, apariţia anxietăţii sau a agresivităţii, a sentimentelor de culpabilitate şi inferioritate concomitente cu căutarea unor alte medii de afirmare. Eşecul şcolar poate fi premisa delicvenţei juvenile, a infracţionalităţii. În plan pedagogic se întâlnesc următoarele forme de manifestare ale eșecului școlar: 1. Faza premergătoare (încetinirea ritmului, apariţia lacunelor). 2. Rămânerea în urmă la învățătură, ce poate fi episodică (lacunele cuprind o singură temă sau un capitol dintr-o disciplină de învățământ); la nivelul unui semestru lacunele privesc o serie 4 de teme sau capitole dintr-o disciplină, iar insuficiențele se manifestă prin nepriceperea de a folosi rațional operațiile mentale; sau persistentă – lacunele se înregistrează la majoritatea disciplinelor, ritmul de învățare al elevului este scăzut. 3. Repetenția – este caracterizată de insucces permanent de-a lungul întregului an școlar, elevul având lacune la mai mult de trei materii, are foarte slab dezvoltate deprinderile de lucru și autocontrol, are o atitudine negativă față de învățătură. Consider că acolo unde se intervine la timp, se pot recupera o parte din elevi. În prezentarea factorilor implicaţi în apariţia insucceselor şcolare se dezvoltă mai multe idei, păreri, ale multor cercetători în domeniul psihologiei şi mai ales celor implicaţi în psihologia educaţională care se referă la intervenţiile ce ar putea contribui la prevenirea şi înlăturarea acestui fenomen. Ideal ar fi să prevenim și să înlăturăm acest fenomen prin: 1. Îmbunătăţirea colaborării între şcoală şi familie. Este important ca părinţi să valorizeze şcoala, să manifeste interes pentru instruirea copiilor lor. De asemenea, este primordial să se stabilească relaţii de parteneriat şi cu alţi factori, din afara şcolii, respectiv comunitatea locală, specialiştii în intervenţii socioeducative, personalul instituţiilor medicale, etc. 2. Creşterea rolului învăţământului preşcolar- cu accent sporit pe limbaj, socializare, pe capacitatea de a se adapta rigorilor unui program organizat, cunoştinţe şi deprinderi minime necesare însuşirii cititului şi scrisului. 3. Descongestionarea conţinuturilor învăţământului prin strategii de esenţializare, dar şi prin abordări multi- şi interdisciplinare. Trebuie înțeles faptul că disciplinele nu sunt nişte insule izolate unele de altele, o disciplină putând deveni domeniul de aplicaţie al celeilalte. De asemenea, curriculumul trebuie centrat pe trebuinţele prezente şi viitoare ale elevilor. 4. De altfel, pregătirea de specialitate a profesorului trebuie dublată de o bună pregătire psihopedagogică. Atât în cadrul formării iniţiale, cât şi în cadrul programelor de perfecţionare, trebuie prevăzute module de pregătire care să vizeze lucrul cu clasele dificile şi problemele de devianţă şcolară, însuşirea unei metodologii de depistare a eventualelor probleme de învăţare încă de la debutul şcolarităţii. 5. Evaluarea trebuie să se centreze pe progresele elevilor, şi nu pe comparaţii şi ierarhii. Aceasta înseamnă şi stabilirea unor expectanţe academice realiste, fundamentate pe cunoaşterea posibilităţilor elevului. Profesorul trebuie să pună un accent mai mare pe 5 recompense, pe abordarea pozitivă a comportamentelor elevului. În felul acesta îi întăreşte încrederea în sine şi îi oferă un suport afectiv important. 6. Ameliorarea practicilor educaţionale din clasă: evitarea discriminărilor, a favorizării sau etichetării elevilor; evitarea reacţiilor impulsive neadecvate, a ameninţării şi intimidării elevilor, utilizarea unui limbaj academic, şi nu a unuia împănat cu cuvinte din argoul elevilor ori a unui limbaj vulgar, care îi umileşte şi îi desconsideră; exprimarea încrederii în posibilităţile fiecărui elev de a reuşi. În definitv: „Vorba dulce, mult aduce”. În concluzie am ales ca temă de cercetare Strategii de prevenire și diminuare a insuccesului școlar la clasele I și a II-a, având convingerea că studierea mai amplă a acestui subiect va contribui la creşterea eficienţei muncii şi măiestriei profesionale. Rolul acestei lucrări este de a scoate în evidenţă importanța prevenirii acestui fenomen, precum şi modalităţile de diminuare a acestuia în vederea realizării unui învăţământ eficient şi de calitate. 6 I Caracterizarea psihologică a stadiilor dezvoltării ontogenetice la şcolarul mic I.1 Profilul psihologic al vârstei școlare mici Dezvoltarea psihică se înscrie ca ,, o verigă în lanţul transformărilor care se petrec în Univers, o verigă cu o poziţie aparte, care uneşte naturalul şi socialul într-o sinteză indisolubilă şi originală’’(P. Golu, 1985, p.61). În general, prin dezvoltare se înţelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională mai mult sau mai puţin închegată cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare dialectică. Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin încorporarea şi constituirea de noi conduite şi atitudini care permit adaptarea activă la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai diferenţiate şi mai subtile ale copilului cu mediul în care trăieşte şi se formează. Datorită acestor relaţii se elaborează şi se ,,construiesc’’ diferitele subsisteme ale psihicului infantil în evoluţia sa spre starea de adult. În cadrul dezvoltării psihice a fiinţei umane, caracteristicile individuale, particularităţile diferitelor fenomene psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm propriu de creştere şi transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanţe personale ce îşi află originea în potenţialul său biopsihic, precum şi în condiţiile de mediu în care trăieşte, cele din urmă având un rol semnificativ în formarea sa ca om. După J. Piaget dezvoltarea stadială se caracterizează prin următoarele trăsături: - existenţa unei succesiuni constante în cadrul acestor stadii, cu toate că vârstele medii corespunzătoare fiecărui stadiu pot varia de la un individ la altul în funcţie de diverşi factori, ereditari sau de mediu. Cu alte cuvinte, ritmul transformărilor ce au loc în cadrul fiecărui stadiu 7 poate fi mai intens sau mai puţin intens, ceea ce rămâne constant fiind succesiunea acestor stadii (succesiune logică); - fiecare stadiu se caracterizează printr-o structură de ansamblu în care diversele componente psihice se află într-o strânsă corelaţie, iar explicarea şi înţelegerea lor sau a diverselor manifestări comportamentale are loc prin intermediul structurii specifice stadiului respectiv; - caracterul integrativ al fiecărui stadiu constă în aceea că noua structură care apare nu se substituie celei anterioare; rezultând din ea o integrează şi o subordonează pe aceasta din urmă. Deci, noua structură nu desfiinţează structura anterioară, din contră, ea revalorifică şi recodează tot ceea ce s-a acumulat în stadiile precedente.Din această cauză, „în cadrul fiecărui stadiu putem distinge o fază pregătitoare şi o fază finală’’ (J. Piaget, B. Inhelder, 1970, pp.128- 129). Esenţial pentru dezvoltarea ontogenetică nu este atât succesiunea formelor inteligenţei, condiţionată de factori biologici sau sociali, cât faptul că ea este un proces psihobiologic de echilibrare care tinde ,,spre o generalitate din ce în ce mai înaltă şi spre un echilibru din ce în ce mai stabil’’(F. Longeat, 1969, p.11). În funcţie de activitatea dominantă, de trăsăturile diferitelor componente psihice şi de structura de ansamblu, fiecărui stadiu îi corespunde o perioadă determinată din viaţa copilului.Vom putea delimita astfel următoarele perioade: * perioada sugarului (0-1 an) * perioada antepreşcolară (1-3 ani); * perioada preşcolară (3 - 6-7 ani); * perioada şcolară (6-7 – 18-19 ani) cu cele trei subperioade: -vârsta şcolară mică (6-7 – 10-11 ani); -vârsta şcolară mijlocie (pubertatea, preadolescenţa),(10-11 – 14-15 ani); -vârsta şcolară mare (adolescenţa), (14-15 – 18-19 ani). La vârsta de 6 ani, copilul se află pe punctul de a intra la şcoală. Până atunci, singura structură socială care îi era cu adevărat naturală era aceea a familiei: structura în care avea un loc unic şi sigur. Intrând la şcoală va trebui să se situeze printre semenii săi, devine o unitate printre altele. Sociabilitatea nouă a copilului, cu aspectele ei de egalitate fundamentală şi de diferenţiere bazată numai pe meritele personale, traduce, pe planul raporturilor umane, noile posibilităţi ale intelectualizării lui în formare. Şcoala, ca mediu nou şi ca instituţie de învăţământ, este totodata efect şi cauză. Dacă, în cea mai mare parte a ţărilor şcoala începe în jurul a şase ani, este tocmai pentru că maturizarea 8 psihică a copilului îl face apt pentru unele discipline sociale şi intelectuale. Dar şcoala acţionează şi ca stimulent al acestui proces de maturizare, pentru a da formă şi conţinut comportărilor sociale şi intelectuale. Deci încă de la această vârstă fragedă, copilul posedă anumite instrumente cognitive pentru ,,a studia” anumite discipline. Copilul de 6 ani a ajuns, fără salturi bruşte, la o greutate în jur de 17 kilograme, la o înălţime de un metru şi zece centimetri. Echilibrul organic pare să se modifice. O serie de schimbări au loc: dinţii de lapte cad, apare primul molar al dentiţiei definitive. Copilul de şase ani este, în general, mai fragil, mai sensibil, mai delicat decât copilul de cinci ani. Un mare obstacol pentru acesta îl reprezintă adaptarea la viata de şcolar. Astfel se realizează, între cinci ani şi jumătate şi şase ani şi jumatate, pe două planuri, fiziologic şi psihologic, căutarea unui nou echilibru, un fel de preludiu afectiv al vârstei raţiunii. Este important să ia termenul de acţiune într-un sens destul de larg, pentru a îngloba în el cortegiul lui de regrete şi dorinţe, de amintiri şi de proiecte, de percepţii şi de crezuri. La acest nivel, conduita, gândirea, persoana, totul este legat într-un mod ,,sincretic”; prin acesta se întelege o viziune globală asupra lucrurilor, o situaţie trăită, în care principalul şi secundarul, întâmplătorul şi necesarul se pot schimba între ele, în care elementele sunt surprinse într-o experienţă care constituie singura lor unitate, în care fiecare dintre ele poate fi date ca exprimând totalitatea. Între evenimente, timpul nu ţese o reţea de relaţii valabile pentru toată lumea. ,,Ieri” se defineşte prin amintirile fericite sau nefericite pe care copilul le păstrează: o sărbătoare, o prăjitură de pe masă, o mustrare în clasă; ,,mâine”- prin proiecte şi visuri, ,,astăzi”- prin ocupaţia din acel moment. Vârsta persoanelor depinde de înălţime, nu de data naşterii. Copilul are tot atât de puţin acces la punctele de vedere ale altora, cât şi la jocurile lor. Se descoperă totuşi şi semne promiţătoare. Când copilul asociază ploaia cu vântul, vântul cu căderea frunzelor, tunetul cu ploaia, desigur el nu realizează un raport strict de cauzalitate între unele şi celelalte; fiecare dintre elemente joacă un rol de producător şi se permutează după nevoile momentului, păstrând aceeaşi forţă de evocare. Dar acest ,,cuplu” poartă în general dezvoltarea ce va urma. Unind doi termeni diferiţi şi totodată asemănători, copilul face un prim efort pentru a descompune realitatea sensibilă în elemente pe care le uneşte apoi într-un singur act intelectual si pe un plan nou, mereu nou. Gândirea se detaşează astfel de obiecte şi-şi manifestă puterea de a crea legături şi asamblări provizorii, de a le desface şi reface cu aceleaşi materiale, după alte cerinţe şi după alte linii. • Particularităţile creşterii între 7 şi 10, 11 ani 9 În cea de-a treia copilărie se evidenţiază intensificarea procesului de osificare, mai ales în anumite părţi ale organismului. Dintre ele enumerăm: nivelul facial, la care are loc printre altele, şi schimbarea dentiţiei de lapte, creşterea danturii permanente. Copilul trece, treptat, de la 20 de dinţi de lapte la cei 32 de dinţi permanenţi. Aceasta atrage după sine o serie de modificări temporare în vorbire şi evident în alimentaţia copilului. Procesul de osificare este intens, de asemenea, în regiunile toracelui, ale claviculei. De aceea, apăsarea frecventă a toracelui de bancă sau de masă, poziţia incorectă în timpul efectuării lecţiilor pot duce uşor la deformarea lui şi, implicit, la modificări în circulaţia sanguină, în irigaţia generală a creierului, în respiraţie. Procese de osificare se desfăşoară şi la nivelul coloanei vertebrale. La vârsta de 7 ani, curbura cervicală şi toracică sunt relativ mai constante decât curbura lombară, dar o ţinută necontrolată, o poziţie nefirească de mai lungă durată pot duce la diferite deformări şi devieri ale coloanei vertebrale. Osificarea la nivelul bazinului este intensă după vârsta de 7 ani; de aici, o serie întreagă de cerinţe, mai ales la fetiţe, pentru a se evita anumite deplasări şi suduri necorecte. Tot în această perioadă a dezvoltării copilului se intensifică procesul de osificare a oaselor mâinii, a falangelor. Între 8 şi 9 ani se întăresc articulaţiile, creşte volumul muşchilor, se dezvoltă mult mica musculatură a mâinilor, mai ales în cadrul exerciţiilor implicate în actul scrisului şi al desenului. Ca urmare, mişcările mâinii capătă o mai mare stabilitate şi siguranţă. Perfecţionarea mişcărilor mâinilor este legată, de asemenea, de însuşirea diferitelor abilităţi manuale în cadrul unor activităţi practice (sport, cusut, desenat) sau de mânuirea unor instrumente muzicale (vioară, pian). În condiţiile educative corespunzătoare se dezvoltă mult precizia şi armonia mişcărilor. Forţa musculară şi implicit puterea lui cresc în mod deosebit. Treptat, copilul simte plăcerea antrenamentului şi a exerciţiului fizic. În perioada micii şcolarităţi se consolidează o serie de deprinderi igienice de autoservire. Copilul se obişnuieşte să-şi spele mâinile de câte ori se murdăreşte, să fie curat şi îngrijit. Aceste deprinderi igienice prezintă o mare importanţă, deoarece sensibilitatea la bolile contagioase ale copilăriei este încă relativ mare. Deprinderile igienice, complicarea şi echilibrul endogen mai complex, imunitatea dobândită constituie factori de întărire a reactivităţii la agenţii patogeni. Este necesar să se efectueze călirea organismului copilului prin apă, soare, alimentaţie variată şi echilibrată, mişcare, etc. La 7 ani, creierul are greutatea de aproximativ 1 200 de grame. Pe plan histologic se apropie de maturizare. Cresc lobii frontali. După vârsta de 7 ani, dezvoltarea dinamicii corticale se caracterizează prin organizarea unor căi funcţionale complexe între analizatorii vizuali - Next >