UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” CONSTANŢA FACULTATEA DE LITERE RELAŢIA SEMANTICĂ (POLISEMIA) – VALENŢE FORMATIV-ACTIVE Coordonator ştiinţific, Lect.univ.dr. MIHAELA MIRON Autor, Prof. LICA VIOLETA CARMEN Şcoala cu cls. I-VIII ,,Gala Galaction” Loc. Mangalia Jud. Constanţa 1 CUPRINS Pag. INTRODUCERE…………………………………………………........ CAPITOLUL I. Vocabularul - parte integrantă a limbii române........... 3 7 I.1 Vocabularul – obiectul de studiu al lexicologiei...................... I.2 Vocabularul – definiţie, structură............................................. I.3 Cuvântul – unitatea de bază a vocabularului............................ 7 10 14 I.3.1 Cuvântul – definiţie, structură………………………….. I. 3.2 Semnificaţie şi sens........................................................ 14 17 I.3.1.1 Denotaţia şi conotaţia............................................... I.3.1.2 Schimbări semantice................................................ 18 20 I.4 Factorii de organizare a vocabularului……………………... I.5 Relaţii semantice – Polisemia................................................ 22 27 I.5.1 Polisemia – definire, cauze................................................ I.5.2 Analiza semică a polisemiei.............................................. I.5.3 Analiza contextuală a polisemiei....................................... I.5.4 Analiza contextual-stilistică a polisemiei. Modul în care textele literare sunt abordate din punctul de vedere al limbajului artistic....................................................................... I.5.5 Omonimie şi polisemie...................................................... 27 31 34 36 41 I.6 Rolul vocabularului în ansamblul limbii................................. 43 CAPITOLUL II. Metodele activ-participative utlizate în procesul de predare-învăţare-evaluare a cuvintelor polisemantice ............................ 45 II.1 Metode – definire, istoric, funcţii.................................... II.2 Criterii de clasificare a metodelor................................... II.3 Metode activ-participative............................................. 45 51 56 II.3.1 Trecerea de la metodele tradiţionale la metodele moderne................................................................................ II.3.2 Metodele activ-participative (definire şi caracterizare)....................................................................... 56 58 2 II.4 Descrierea şi exemplificarea metodelor activ-participative utilizate în predarea cuvintelor polisemantice........................... II.5 Valenţele formativ-active ale metodelor utilizate în predarea-învăţarea cuvintelor polisemantice............................. 63 86 CAPITOLUL III. Experiment didactic privind implementarea metodelor activ-participative în predarea cuvintelor polisemantice la clasa a VII- a............................................................................................ 89 III.1 Fundamentarea teoretică a cercetării experimentale............... 89 III.1.1 Metode de colectare a datelor cercetării………………. 92 III.2 Stabilirea ipotezei de lucru, alegerea şi descrierea grupurilor participante la experiment............................................. 95 III.2.1 Descrierea cercetării....................................................... III.2.2 Alegerea şi descrierea grupurilor participante la experiment................................................................................. 95 98 III.2.2.1 Specificul clasei ca unitate psihosocială................ 100 III.2.3 Variabilele implicate în experimentul pedagogic........... 103 III.3 Aplicarea experimentală a metodelor activ-participative în predarea cuvintelor polisemantice.................................................. III.4 Evaluarea eficienţei aplicării metodelor activ- participative în predarea cuvintelor polisemantice.................... 106 110 CONCLUZII........................................................................................... ANEXE.................................................................................................... BIBLIOGRAFIE.................................................................................... 135 139 170 3 INTRODUCERE Vocaţia învăţământului modern este de a forma oameni capabili de a opera cu informaţii, de a face din informaţiile existente în memorie un instrument de căutare, cercetare şi descoperire de noi adevăruri (G. Mialaret). Unul dintre principiile de bază după care se conduc activităţile didactice concrete, în vederea dobândirii unor astfel de competenţe, este principiul instruirii prin acţiune. Extinderea câmpului învăţării elevului din ciclul gimnazial, prin creşterea numărului de discipline de învăţământ distincte, determină elevul să fie solicitat pe mai multe direcţii, antrenând o creştere a probabilităţii dispersiei atenţiei, a interesului şi a efortului elevului şi o descreştere a posibilităţii de a face faţă, la fel de bine, tuturor solicitărilor. De aceea profesorul trebuie să formeze abilitatea de a ordona şi coordona informaţiile, să dezvolte capacitatea de a opera cu esenţialul în contexte epistemice diferite, să utilizeze strategii suple, flexibile, raţionale, bazate pe găsirea unor formule economicoase de lucru şi pe utilizarea inteligentă a ştiutului pentru aflarea neştiutului. Elevul se află, în clasa a VII-a, la primul său contact cu cuvintele polisemantice, aceasta constituind o noţiune nouă în cadrul căreia elevii au ocazia să valorifice şi o mulţime de cunoştinţe dobândite în anii anteriori. Curriculum de Limba şi literatura română, la clasa a VII-a, îşi propune să-i familiarizeze pe elevi cu noţiunea de cuvinte polisemantice. Activizarea, precizarea, îmbogăţirea vocabularului elevilor şi a expunerii acestora, reprezintă o preocupare permanentă a oricărui profesor. Această orientare către îmbogăţire şi nuanţare se regăseşte în orice activitate didactică, la orice disciplină, demers realizat în mod sistematic. Aceste activităţi reprezintă conţinutul unor obiective specifice: activizarea vocabularului elevilor prin comunicarea orală şi scrisă; îmbogăţirea vocabularului cu noi cuvinte şi folosirea acestora în comunicarea orală şi scrisă; nuanţarea vocabularului, adecvarea stilistică şi folosirea în limbajul oral şi scris. Ca profesor de limba şi literatura romană, nu am putut rămâne insensibilă la nereuşitele elevilor mei, la atitudinea de respingere manifestată de unii dintre ei faţă de această disciplină deoarece, limba si literatura romană, ca obiect de studiu, contribuie la educaţia intelectuală a 4 elevilor, aceştia formându-şi o concepţie ştiinţifică despre lume şi deprinderi intelectuale de muncă. Aceste considerente m-au determinat să cercetez cauzele şi să caut soluţii pentru înlăturarea lor, să vin în sprijinul elevilor mei şi totodată să contribui la ridicarea nivelului calitativ al activităţii mele didactice. Am studiat şi Teoria SDT (Self-Determination Theory) care descrie motivaţia elevului pe un continuum de la demotivare sau absenţa motivaţiei, prin diferite etape de la motivare extrinsecă, la motivarea intrinsecă. Pe acest continuum1, odată cu creşterea gradului de internalizare creşte şi persistenţa în sarcină, percepţia pozitivă despre sine şi calitatea angajamentului individual. Astfel am ajuns la concluzia că, pentru a obţine succese în timpul orelor de limba română, este necesară aplicarea unui stil de predare–învăţare care să motiveze elevii, centrat pe argumentarea utilităţii, stimularea abilităţilor şi competenţelor existente, asigurarea trecerii la acţiune. Bazându-mă pe informaţiile pedagogice (ca metodă activă de însuşire şi consolidare a cunoştinţelor, metodele activ-participative constituie una dintre activităţile instructiv- educative prin al căror conţinut, completează pregătirea elevilor şi le sporesc interesul pentru limba româna, iar prin latura lor instructivă, contribuie la dezvoltarea spiritului inventiv şi creativ, la dezvoltarea gândirii şi imaginaţiei, a interesului pentru lărgirea culturii), mi-am mi-am ales ca temă, pentru lucrarea metodico-ştiinţifică, ,, Relaţia semantică (Polisemia) - valenţe formativ-active”. Încorporate în activitatea didactică, metodele interactive imprimă acesteia un caracter mai viu şi mai atragător, aduc varietate şi o stare de bună dispoziţie, de veselie şi de bucurie, de destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei, a oboselii şi înlătură plictiseala, considerată „păcatul de moarte al predării” (Herbart). Restabilind un echilibru în activitatea de învăţare a cuvintelor polisemantice, metodele activ-participative fortifică energiile intelectuale şi fizice ale acestora, generând o motivaţie secundară, dar stimulatorie, constituind o prezenţă indispensabilă în ritmul accentuat al muncii şcolare, facilitând procesul de asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor. Deci, dacă voi aborda jocul geografic ca stategie şi tehnică didactică în procesul instructiv-educativ voi îmbina utilul cu plăcutul, transformând actul didactic într- 5 unul atractiv, interesant, în care copiii vor învaţa cu plăcere sub aparenţa de joc şi se va plia pe trebuinţele copilului. Scopul lucrării mele este prezentarea jocului geografic ca metodă şi tehnică didactică şi integrarea acestuia în lecţiile de geografie la ciclul primar. Mi-am stabilit următoarele obiective: 1) Studiul amănunţit al teoriei şi metodologiei metodelor activ-participative ; 2) Evidenţierea rolului acestor metode în predarea cuvintelor polisemantice la clasa a VII- a; 3) Elaborarea unor jocuri didactice, exerciţii (sarcini) variate, specifice fiecărei lecţii raportate la obiectivele pedagogice de competenţă şi de performanţă. Pe baza acestor obiective am formulat următoarea ipoteză sau ,,idee experimentală”(Claude Bernard): Dacă utilizăm metodele activ-participative ca structură acţională în lecţiile raportate la obiectivele pedagogice de competenţă şi de performanţă, s-ar constata obţinerea valorii adăugate, a atingerii obiectivelor prestabilite, în procesul instructiv-educativ, comparativ cu situaţia în care aplicăm metodele tradiţionale? Lucrarea de faţă este structurată pe trei capitole. Capitolul I, ,, Vocabularul – parte integrantă a limbii române’’ cuprinde noţiuni depre vocabularul limbii române, structura vocabularului, organizarea vocabularului, rolul vocabularului în ansamblul limbii române, cuvintele polisemantice, analiza semantică a polisemiei, deosebirea dintre omonime şi cuvintele polisemantice. Capitolul II, intitulat ,,Metode activ-participative utilizate în procesul de predare-învăţare-evaluare a cuvintelor polisemantice” reprezintă o amplă prelucrare personală a bibliografiei de specialitate prin care se vor obţine câteva răspunsuri, sper, convingătoare la unele întrebări pe care oricare dintre cititorii lucrării şi le pun, anume: De ce din multitudinea metodelor didactice tradiţionale şi moderne am ales tocmai metodele activ- participative? De ce învăţarea noţiunilor şi formarea reprezentărilor lingvistice se formează mai repede prin utilizarea metodelor activ-participative ca structură acţională? Ce În prima parte a lucrării am încercat să realizez o prezentare pertinentă a unei bogate literaturi în domeniu, sistematizată; o analiză personală în vederea argumentelor 6 justificării valenţelor formative ale metodelor activ-participative pentru construcţia ştiinţifică ce urmează în partea a doua a lucrării. În cercetarea propriu-zisă, capitolul III ,,Experiment didactic privind implementarea metodelor activ-participative în predarea cuvintelor polisemantice la clasa a VII- a” mi-am propus să demonstrez că metodelor activ-participative ca structură acţională în lecţiile raportate la obiectivele pedagogice de competenţă şi de performanţă, ar conduce la obţinerea valorii adăugate, a atingerii obiectivelor prestabilite, în procesul instructiv-educativ, comparativ cu situaţia utilizării metodelor activ-participative doar ca o metodă sporadică. Pentru demonstrarea ipotezei enunţate am utilizat metode activ-participative prin care elevii au învăţat cu vădite reverberaţii în plan afectiv şi motivaţional. A fost o învăţare activă, nu doar recreativă şi, totodată, participativă, atât pentru elevi, cât şi pentru cadrul didactic. 7 CAPITOLUL I VOCABULARUL - PARTE INTEGRANTĂ A LIMBII ROMÂNE I.1 VOCABULARUL – OBIECTUL DE STUDIU AL LEXICOLOGIEI LEXICOLOGIA este disciplina lingvistică care se ocupă de studiul vocabularului, sub multiplele sale aspecte: organizare, funcţionare, schimbare, îmbogăţire. În limba română termenul lexicologie este un neologism, din francezul lexicologie, care, la rândul său, este format în greaca veche din elementele lexis („cuvânt, vorbă, termen") şi logos („ştiinţă"). Lexicologia reprezintă studiul ştiinţific al vocabularului (sau al lexicului).Din punctul de vedere al relaţiei temporale, lexicologia, ca şi alte discipline lingvistice, distinge o : - lexicologie sincronică sau descriptivă, care îşi propune să studieze stadiul actual al sistemului lexical ; - lexicologia diacronică sau istorică, urmăreşte evoluţia sistemului lexical de-a lungul vremii. Cele două aspecte ale studiului lexicologic se completează, în sensul că descrierea sistemului lexical actual se bazează pe datele furnizate de studiile istorice, în timp ce studiul diacronic se serveşte, ca termen de comparaţie, de stadiul actual al sistemului lexical. Tradiţional există trei ramuri ale lexicologiei: etimologia, lexicografia şi semantica. Treptat, s-au impus ca ramuri ale lexicologiei: onomasiologia, noologia, frazeologia, lexicostatistica (statistica lexicală). Etimologia, a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea care poate explica, sub raport formal şi semantic, altă unitate, este ştiinţa preocupată de originea şi evoluţia cuvintelor ( unităţilor lexicale). Lexicografia este se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul cuvintelor (unităţilor lexicale). Sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele, 8 cuvintele polisemantice sunt submulţimi ale vocabularului, grupate prin jocul de asemănări, deosebiri, opoziţii etc., în relaţia formă – fond. Onomasiologia studiază conţinutul cuvintelor, mai precis organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele, evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. Are ca obiect de studiu denominaţia. Formarea cuvintelor (noologia) studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. Este înrudită cu etimologia şi deseori ambele domenii sunt tratate împreună şi denumite printr-un singur termen (de obicei, etimologia). Diferenţa ar consta în faptul că prin formarea cuvintelor se vizează stadii mai recente, relativ mai uşor de analizat, din evoluţia istorică a lexicului. De mai mult timp, din semantică s-au desprins (sau sunt în curs de desprindere alte precum: toponimia, care studiază numele de locuri, hidronimicele (numele de ape, curgătoare sau stătătoare), oronimele (numele de înălţimi), oiconimul (numele de aşezări umane), hodonimul (numele de străzi), antroponomia, care studiază numele de oameni (numele proprii, pseudonimele, poreclele, supranumele ş.a.). Toponimia şi antroponimia se reunesc, alteori, într-o singură disciplină, onomastica. Aceasta include şi zoonimia (numele de animale şi, în general, de fiinţe, de organisme cu viaţă) şi fitonimia (numele româneşti de plante), cosmonimia, care studiază numele noţiunilor cosmice (Terra, Luna, Varsătorul etc.), populare sau culte. Cele mai mari şanse de a se impune ca ramuri ale lexicologiei le au derivatologia şi, mai ales, frazeologia . Frazeologia se ocupă cu studiul îmbinărilor de cuvinte în unităţi lexicale stabile, cu sensuri de sine stătătoare (locuţiuni, expresii, îmbinările uzuale, zicătoarea, proverbul, sentinţa, maxima, dictonul, sintagme de tipul: băgare de seamă, a se face luntre şi punte, a-şi lua inima-n dinţi, săruri minerale etc. ). Strâns legată de etimologie, de formarea cuvintelor, de lexicografie, ea oferă date importante despre istoria limbii, despre stilurile funcţionale, despre specificul limbii, în general. ). Teoria cuvântului, statistica lexicală. sunt alte discipline conexe mai mult sau mai puţin autonome faţă de lexicologie. 1 ZUGUN, Petru, Lexicologia limbii române, Ed.Tehnopress, 2000, p. 8-11 Next >