PREFAȚĂ Universul polifonic și fiorul tragic în proza lui Barbu Ștefănescu Delavrancea Figura lui Barbu Ștefănescu Delavrancea domină cu o autoritate fastuoasă peisajul cultural românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Orator de o elocință electrizantă, gazetar incisiv, avocat strălucit și prozator de o acută acuitate psihologică, Delavrancea a reușit să surprindă în opera sa mahalaua bucureșteană, vatra rurală patriarhală și dramele inadaptatului. Această lucrare dedicată creației sale vine să întregească receptarea critică a unuia dintre cei mai compliciți scriitori ai literaturii române, un creator care oscilează permanent între „tărâmul fermecat al basmului și înfățișările uneori crude ale existenței”. Între idealismul romantic și verismul naturalist Opera lui Delavrancea se alcătuiește sub semnul unei duble atracții: pe de o parte, filonul folcloric și viziunea romantică (frecvent filiată miturilor autohtone, cum este cel al Sburătorului în Sultănica sau al haiduciei în Șuer și Răzmirița); pe de altă parte, contactul fertil cu spiritul analitic al marilor prozatori occidentali (Balzac, Flaubert, Émile Zola) deschide calea unei lucidități de tip naturalist. Inadaptarea și tragismul: Personaje precum doctorul din Liniște sau tânărul din Trubadurul nu sunt altceva decât proiecții ale unei sensibilități exacerbate, figuri de intelectuali striviți de determinisme biologice și sociale. Avariția dusă la paroxism: Prin capodopera Hagi-Tudose, Delavrancea se înscrie în galeria clasică a creatorilor de tipologii universale (alături de Molière sau Balzac), oferind imaginea terifiantă a unei patimi care anulează însăși instinctul de conservare. Evocarea memorialistică: Nuvele precum Domnul Vucea sau Bursierul valorifică filonul autobiografic, îmbinând umorul fin, ironia subtilă și amărăciunea pierderii paradisului infantil. Arhitectura stilului - între picturalitate și laconism Stilul delavrancian reprezintă o sinteză originală între oralitatea populară și rigoarea frazei atent finisate. Scriitorul utilizează un registru lexical extrem de dinamic, marcat de regionalisme muntenești, de comparații plastice — adesea de o prospețime impresionistă — dar și de un laconism tăios, capabil să redea crizele sufletești prin propoziții scurte și sincopate. Această monografie oferă cititorului cheia de lectură indispensabilă pentru a pătrunde labirintul unei opere polifonice, în care zgomotul lumii moderne și tăcerea morții se împletesc într-un un unicat artistic inconfundabil. CUPRINS ÎNCEPUTURI p.1 CONTEXTUL APARIȚIEI OPEREI p.5 PROZA LUI DELAVRANCEA p.6 STILUL p.52 CONCLUZII p.56 BIBLIOGRAFIE p.58 1 ÎNCEPUTURI Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost, la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului XX, un cunoscut și apreciat scriitor, orator și avocat. El se naște în aprilie 1858, în București, făcând parte dintr-o familie foarte numeroasă ce se strămutase din Vrancea pentru a avea un trai mai bun. Tatăl, Ștefan Tudorică Albu, se statornicise pe moșia Sohatu din Ilfov, iar după căsătoria cu Iana se mută la marginea Bucureștiului, la Bariera Vergului, făcând cărăușie cu grâne. Barbu este mezinul familiei și își petrece copilăria în mahalaua de la marginea Bucureștiului. Astfel, operele sale îmbină două lumi: cea rurală, cu influențe ale meleagurilor moldovenești, și cea urbană, cu trimiteri spre toposuri bucureștene sau ieșene. Primii pași în domeniul educațional îi face sub oblăduirea unui diacon de la biserica Sf. Gheorghe din cartier, dar, mai târziu, urmează școli prestigioase precum gimnaziul „Gheorghe Lazăr”, Liceul „Sf. Sava” din Capitală, unde i se schimbă și numele. Scriitoarea Emilia Şt. Milicescu, care i-a urmărit evoluția și a scris opera Pe urmele lui Delavrancea (1986), mărturisea într-un interviu: „Am găsit în mărturiile scriitorului că a dus acest nume ca pe o povară. Tatăl lui era Ştefan Tudorică Albu, iar copilului i s-a spus Ştefănescu, adică «al lui Ştefan». Pe volumul de debut, cu versuri, a scris doar «Barbu», iar apoi mereu a semnat «Barbu Delavrancea»”. 2 (Satul Sohatu era întemeiat de oieri vrânceni.)” 1 Mai târziu, Barbu Delavrancea a urmat Facultatea de Drept din București, pe care o va continua la Paris. Întors de acolo în 1884, se înscrie în baroul Ilfovului, fiind concomitent profesor conferențiar la Ateneul Român și publicist la „România liberă”. Aici și-a făcut tânărul Barbu și debutul său literar, în 1877, cu poezia patriotică Poiana lungă, care, un an mai târziu, va da titlul unei plachete de versuri intitulată Poiana lungă. Amintiri. În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în „România liberă” foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, asigurând c ronicile muzicale și plastice. De acum datează și debutul scriitorului ca nuvelist, cu Sultănica („România liberă”, 9 - 15 martie 1883); aceasta va da și numele volumului de nuvele publicat în 1885. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, considerate opere de o valoare mai redusă, dar care anunțau scriitorul de mai târziu, care va culmina cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția „României libere” la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret, anunțând prietenia de mai târziu. Tot acum face cunoștință cu V. Alecsandri și cu Titu Maiorescu, care îl încurajează să citească, în 1886, la cercul de la 1 3 Convorbiri literare, nuvela Trubadurul. Încercând să nu se implice în politică, Delavrancea nu reușește decât pe jumătate, deoarece spiritul său democratic răzbește din paginile mai multor ziare. Astfel, din 1885, scriitorul va publica la ziarul „Drepturile omului”, iar mai târziu la „Literatură și știință”, revistă condusă de C. D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului „Epoca”, al cărui prim-redactor va fi între anii 1885-1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu. Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu.2 După căsătoria cu Marya Lupașcu, din 1888, și la îndemnul socrului său, Alexandru Lupașcu, scriitorul se înscrie în Partidul Liberal, fiind redactorul publicațiilor „Democrația” și „Voința națională”. Aici își face cunoscute ideile despre problema țărănească și cea națională. Spiritul său oratoric este remarcat și de alte partide care îl curtează pe rând - „gruparea drapelistă”, conservatorii- care îl numesc și primar al Capitalei- sau junimiștii.3 Ca orator, își exercită talentul atunci când va lua apărarea prietenului său, I.L.Caragiale, al cărui admirator era, pledând în favoarea marelui dramaturg, care fusese acuzat de plagiat în cazul dramei Năpasta, dovedindu-i nevinovăția în procesul îndreptat 2 3 4 împotriva calomniatorului Constantin Alexandru Ionescu, Caloian. El ține conferințe la Ateneu, prin care își susține ideile, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). Mai târziu, în 1886, va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, ce va avea ecouri în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într- un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie. În 1912 devine membru al Academiei Române și, un an mai târziu, rostește discursul de recepție intitulat Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare. Aceeași preocupare o regăsim și la contemporanii săi – Basme populare românești a lui B.P. Hasdeu și Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri. La izbucnirea Primului Război Mondial se refugiază la Iași, unde va și deceda, în anul 1918. 5 CONTEXTUL APARIȚIEI OPEREI Opera lui Barbu Ștefănescu Delavrancea trebuie privită în contextul istoric, social și literar în care se naște. Perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost cea mai prodigioasă din literatura română. Acesta este momentul apariției curentelor literare precum romantismul, realismul sau simbolismul, dar și al afirmării unor nume marcante precum Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, poeți ca Alexandru Macedonski, George Coșbuc sau Vasile Alecsandri, prozatori de talia lui Grigore Alexandrescu, Constantin Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Nicolae Filimon, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Bogdan Petriceicu- Hasdeu și îndrumători cultural-literari precum Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu sau Titu Maiorescu. Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, această perioadă de profunde transformări își găsește ecoul și în operele lui Delavrancea. 6 PROZA LUI DELAVRANCEA Nuvelistica lui Delavrancea exprimă temperamentul contradictoriu şi sensibilitatea unui artist. Alexandru Săndulescu afirma că „nuvelistica lui Delavrancea exprimă permanenta oscilație a scriitorului... între tărâmul fermecat al basmului și înfățișările uneori crude ale existenței, între natura sălbatică și civilizație, între evul ferice și patriarhal de «odinioară» și decăderea unui prezent mișelnic și respingător...”4 Prima categorie cuprinde nuvele precum Sultănica, inspirată din viața satului, în care găsim motivul erotic, tratat într-o viziune accentuat romantică. Ca o particularitate artistică a acestei prime categorii putem aminti viziunea romantică cu accente naturaliste. Viaţa satului, în complexitatea ei, apare de la început în nuvela Sultănica, în care autorul analizează o dragoste nefericită (motivul folcloric al zburătorului), pe fundalul elementelor de fantastic popular (credințe, practici şi ritualuri magice). Sultănica este o nuvelă scrisă în 1883 și apărută în 1885, deschizând volumul de debut al autorului. Opera debutează cu câteva repere spațiale, asemănătoare romanului Ion al lui Liviu Rebreanu, acțiunea fiind plasată „De-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti...”. Asemănările nu se opresc aici. Descrierea casei în care locuiește Sultănica, alături de mama sa, Kivuleasa, evidențiază statutul social al personajelor și prezentarea mediului rural, care, la fel ca și în Ion, nu iartă și nu uită greșelile fetelor de măritat care nu respectă datinile și tradițiile ancestrale. 4 Alexandru Săndulescu, Între viață și vis, Editura Litera, Chișinău, 2011, p.5 Next >