CUPRINS ARGUMENT................................................................................................1 CAPITOLUL I PROZA SCURTĂ ÎN CONTEXTUL LITERATURII 1.1 Reactualizarea conceptului de literatură modernă..............................4 1.2 Structura operei literare.........................................................................5 1.3 Reactualizarea conceptului de proza.....................................................8 1.4 Textul literar şi nonliterar....................................................................11 1.5 Genuri literare. Genul ca arhitext.......................................................14 1.6 Romanul versus proza scurtă...............................................................18 1.7 Dialog, autenticitate, autor, personaj în proza scurtă.......................25 CAPITOLUL II TEMĂ SI VARIAŢIUNI ÎN SCHIŢELE LUI CARAGIALE 2.1 Momentul, ca formă literară activă.....................................................29 2.2 Momentul, în legătură cu viaţa lui Caragiale.....................................30 2.3 Mimesis-ul Momentelor şi caracterul lor documentar.....................33 2.4 Omul, fiinţă – în – lume........................................................................36 2.5 Toposuri şi teme în lumea lui Caragiale..............................................41 2.6 Râs şi comic sau recurgere la vulgaritate............................................50 2.6 Strategii narative în dialog...................................................................54 2.7 Strategii conversaţionale în Schiţele lui Caragiale.............................57 2.8 Poetica narativităţii şi exerciţiile de stil ..............................................70 CAPITOLUL III ELEMENTE POSTMODERNISTE LA CARAGIALE 3.1 Postmodernismul şi trăsăturile lui......................................................74 3.2 Caragiale, model pentru generaţia ’80...............................................81 3.3 Momentele lui Caragiale, o partitură muzicală postmodernă................................................................................................84 CONCLUZII................................................................................................87 BIBLIOGRAFIE.........................................................................................89 1 ARGUMENT Lucrarea îşi propune să cartografieze prefigurările postmodernismului, aşa cum transpar acestea dintr-un model activ şi anume Momentele şi schiţele lui I.L. Caragiale. Fenomenul a fost sesizat şi cultivat iniţial de Ov. S. Crohmălniceanu,care propune şi stimulează această pasiune pentru recitirea în grilă postmodernă a textelor lui Caragiale. Aşa se explică faptul că generaţia 80 (Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Sorin Preda, etc.) redescoperă în proza scurta a lui Caragiale , un model latent, capabil să facă joncţiunea între modernitatea şi postmodernitatea românească prin perspectiva ironică, parodică, ludică asupra realului, dar şi prin supralicitarea unor variante ale genului scurt ca telegrama, procesul verbal, cronica evenimentelor etc. În capitolul Proza scurtă în contextul literaturii,am abordat destinul acestui gen în proza noastră modernă şi am selectat o serie de modalităţi decisive de organizare a subiectului prin alternarea în text a modurilor de expunere: naraţiune, descriere şi dialog. De asemenea, am pus „faţă în faţă” o specie literară complexă (romanul) şi mai multe specii ale prozei scurte (povestirea, nuvela, schiţa). Am vorbit despre autenticitate în proza scurtă aducând în prim plan o opinie postmodernista prin Mircea Nedelciu , opoziţia între „realismul metodei de transcriere a realului şi realismul atitudinii faţă de real”şi am încercat să demonstrez relaţia dintre autenticitate, dialog, autor şi personaj. În capitolul Temă si variaţiuni la Caragiale,am surprins Momentul ca formă literară ce aparţine prozei scurte şi am oferit o scurtă teorie referitoare la ceea ce oferă prin naraţiune. 2 În prezentarea Momentelor şi schiţelor, am arătat necesară relaţia dintre operă şi viata marelui scriitor şi am adus câteva receptări critice asupra apariţiei volumului prin George Ranetti, Duiliu Zamfirescu sau Paul Zarifopol. Legătura dintre Momentele lui Caragiale şi temele postmoderne se pot observa din faptul că marele scriitor, aşa cum afirma G. Ibrăileanu „vede mai bine decât oricine realitatea noastră socială”. De aici a reieşit caracterul de mimesis al Momentelor. Am adus de asemenea un argument prin Şt. Cazimir pentru a demonstra caracterul documentar al Schiţelor lui Caragiale. Pagina… Se poate observa in schiţele sale prezenta cuplului(cel mai frecvent Lache şi Mache)ce sugerează ideea că „omul de unul singur nu-şi ajunge sieşi”, de aici reiese ideea de a – fi – cu –celălalt. De asemenea am putut surprinde principala ocupaţie a lumii lui Caragiale, şi anume statul de vorbă. Eroii lui Caragiale vorbesc pentru a trăi sau mai exact pentru a se iluziona că trăiesc, la ei vorbitul este sinonim cu a exista. Acest lucru se petrece in cafenele „la Fialcowski” sau la berării „Gambrinus” unde la fiecare masă stau de vorbă amici . (Repaususul Duminical, Infamie…,Groaznica sinucidere…etc.). de asemenea compartimentul de tren este „o prelungire” firească a cafenelei sau a berăriei.(Tren de plecare, Monopol, Bubico etc.). Saloanele, sunt de asemenea un loc unde se mănâncă şi se discută despre politică sau evenimente la ordinea zilei. Am arătat că opera lui Caragiale se bazează pe râs şi comic prin situaţiile expuse, limbaj sau tipologie a personajelor şi nu este o creaţie vulgară decât „pentru aceia care sunt descendenţi ai modelelor reale ale acestui artist”(Paul Zarifopol). În determinarea strategiilor narative în dialog, am stabilit că schiţele lui Caragiale „oferă ilustrări pentru povestirea segmentală, constituită prin dialog ceprezintă similarităţi cu tipul povestirii rituale”.(Liliana Ruxăndroiu).pagina…. Ocupaţia principală a eroilor lui Caragiale, delimiteaza strategiile conversaţionale dezvoltând „participarea naratorului pentru a stabili relaţii de 3 comunicare iar comportamentul său îmbrăcând o formă specifică de reprezentare”(Liliana Ruxandroiu). Caragiale dă atenţie şi textelor unde e pus în discuţie discursul jurnalistic. În acest caz am scos în evidenţă schiţa „Temă şi variaţiuni”ca naraţiune sobră, minimală ce implică o parodie a presei ca instituţie condiţionată de lupte politice. În ultimul capitol Elemente postmoderniste la Caragiale,am reactualizat conceptul de posmodernism şi am identificat la Caragiale unele caracteristici ale textului postmodern delimitate de Ihab Hassan (fragmentarea, ironia, taxionomia, carnavalescul, imanenţa). De asemenea am arătat că spiritul lui Caragiale a fost preluat de generaţia 80. Aceasta găseşte în opera lui Caragiale o stare de spirit proprie , caragialescul este o bună strategie a succesului şi a adecvării realiste. În concluzie, „Caragiale este unul din patronii spirituali ai generaţiei 80 în toate genurile literare. Tinerii scriitori au împrumutat parţial limbajul şi stilul ironic”(I. Simuţ). În final, am văzut proza scurtă la Caragiale ca o partitură muzicală improvizată, ce se compune dintr-o serie diversificată de instrumente. De aceea am asociat Momentele cu o partitură exclusiv postmodernă şi anume una de jazz susţinând ideea de free deoarece creaţia lui Caragiale este necenzurată, este liberă. În concluzie proza lui Caragiale, prin parodic, clovnerie, carnavalesc etc. apropie literatura română de experienţele moderne, printr-un impact asupra evoluţiei prozei româneşti. 4 CAPITOLUL I PROZA SCURTĂ ÎN CONTEXTUL LITERATURII 1.1 Reactualizarea conceptului de literatură modernă Între celelalte arte, literatura îşi delimitează teritoriul prin faptul că se naşte în limbaj, folosind cuvântul rostit sau scris spre al preface în imagine. Cuvântul, aparent material al literaturii face posibilă o construcţie, o formă de organizare expresivă, mai simplă sau mai complexă prin care se realizează un act de comunicare cu identitatea proprie. Actul de comunicare aşa cum îl instituie literatura nu trebuie căutat la nivelul cuvântului ci la nivelul imaginii – a omului, a societăţii – al cărei mijlocitor este cuvântul. Aşa cum a spus Goethe „literatura este fragmentul fragmentelor”, deoarece numai o parte infimă din ceea ce s-a întâmplat şi s-a spus a fost scris. Literatura este un fragment cu interpretarea realităţii. Este aşadar, o esenţă transfigurată a realităţii, având o existenţă autonomă si perenă. Operele literare sunt majoritatea opere deschise lăsând libere diferite posibilităţii de interpretare după elaborarea lor. Distingem totuşi în registrul estetic al limbajului existenţa unor moduri de utilizare al acestuia. Poate fi accentuat îndepărtându-se de comunicarea verbală comună – cazul poeziei sau mai puţin accentuat, părând că se apropie de comunicarea verbală comună – cazul prozei. Observaţia era făcută încă de antici care considerau poezia că ar fi un logos metrificat fiind exprimare supusă regulilor ritmului pe câtă vreme proza ar fi modul de exprimare al unui logos fără metru. Despre literatură, Borges a spus: „ireductibilul literaturii este litera”. Biblioteca tuturor cărţilor posibile prin combinarea literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze şi a frazelor în texte, nu poate fi însă mai mare decât „ ceea ce este”. „Acest mai mare ar fi de neînţeles. Dar de neînţelesul este totuşi obiectul literaturii”. (Ştefan Agopian) 5 1.2 Structura operei literare Opera literară poate fi definită ca fiind creaţia artistică cultă sau populară în care realitatea este transfigurată de scriitor prin intermediul ficţiunii. Ea reprezintă unitatea indisolubilă dintre un conţinut şi o formă: a) conţinutul reprezintă realitatea obiectivă, transpusă subiectiv de scriitor în imagini artistice. b) Forma reprezintă modul de organizare a conţinutului. Opera literară păstrează semne ale personalităţii scriitorului. Aceasta nu copiază realitatea, ci o recreează în planul ficţiunii (al imaginaţiei). Din perspectiva raportului ficţiune – realitate întâlnim: a) ficţiunea verosimila: scriitorul inventează fapte ce s-ar putea întâmpla, deci mai apropiate de realitate. b) Ficţiunea simbolică: prin imaginile artistice sunt sugerate idei pe baza unor asociaţii. c) Ficţiunea alegorică: diverse concepte abstracte ca (iubirea, virtutea, speranţa etc.) sunt personificate. d) Ficţiunea parabolică: opera încifrează o învăţătură morală sau religioasă. În continuare vom trece în revistă câteva concepte operaţionale privind elementele componente ale unei opere literare. a) Tema şi motiv. Tema reprezintă aspectul general de viaţă surprins artistic de scriitor în opera literară, pe când motivul reprezintă modalitatea prin care se realizează tema. Referitor la temă şi motiv mulţi autori îi întrebuinţează ca echivalenţi, alţii îi opun în funcţie de dimensiunea secvenţei textuale pe care o subsumează; tema ar rezulta din combinarea motivelor care sunt astfel elemente de conţinut la nivel inferior (Hadermaun, 1984). În această concepţie există o remniscienţă a vechii idei despre temă ca factor unificator al operei. Richard, defineşte tema ca „principiul complet de organizare, o schemă […] în jurul căreia ar avea tendinţa 6 să se constituie şi să se dezvolte o lume” sau ca „ un semnificant individual, implicit şi concret”, implicat într-o relaţie singulară existenţială „trăită”, valorizată din punct de vedere colectiv, cu lumea şi în special cu lumea concretă”. (Cooliot, 1988). b) Idee şi subiect Ideea este cea care surprinde semnificaţia operei literare incluzând atitudinea scriitorului faţă de tema abordată, iar subiectul operei literare epice reprezintă succesiunea de întâmplări, prezentate într-o anumită ordine astfel încât să fie reliefate personajele implicate în desfăşurarea lor. Subiectul însă este suportul pe care se construieşte opera literară, prin particularizarea şi individualizarea motivelor. Lanţul întâmplărilor porneşte de la o situaţie iniţială, intervine apoi conflict (interior, exterior între personaje) care modifică situaţia dând acţiunii un alt curs iar creşterea gradată a acţiunii caracterizează relaţiile dintre personaje. Prin urmare se pot distinge momentele subiectului. Modalitatea principală de organizare a subiectului este alternarea în text a modului de expunere: naraţiunea, descrierea, dialogul. Naraţiunea este modul de expunere prin care sunt selectate fapte şi întâmplări într-o anumită succesiune temporală fiind semnul distinctiv al epicului. Tehnica narativă implică prezenţa narativă unui narator (la persoana întâi sau persoana a treia) a acţiunii şi a personajelor. „ Naratologia – termen propus în 1969 de T. Todorov desemnează „ştiinţa povestirii”. Primele definiţii ale modului narativ („diegesis”) opus „modului dramatic” („mimesis”) apar la Platon şi la Aristotel. Adevărata opoziţie apare în modul de evaluare: în timp ce Platon nu admite decât diegesis-ul pur, Aristotel privilegiază tragedia şi deşi mai vorbăreţ decât Platon asupra celor două subiecte, acordă epopeei un spaţiu mai redus. Acesta este aproape tot ce avem în domeniul teoriei povestirii până la sfârşitul secolului al XIX- lea, căci este 7 adevărat că întâlnim la unii romancieri manifestări ale unei adevărate conştiinţe a problemelor narative care ne permit să vorbim de „roman despre roman”. Începând cu mijlocul secolului al XIX- lea atenţia de care se bucura tehnică românească în „Corespondenţa” lui Flaubert constituie un lucru ce va face emuli mai întâi printre romancieri. Utilizând un demers inductiv P. Lubbock identifică într-un anumit număr de romane pe care le studiază diverse moduri de prezentare a evenimentelor, din care autorul este absent, evenimentele desfăşurându-se sub privirea cititorului „panoramic” când un autor omniscient rezumă pentru cititorul său evenimentele asupra cărora el are o privire globală; analiza se bazează pe o distincţie între „a arăta” şi „a povesti” ce mai târziu se va numi „showing” şi „telling”. Lobbock acordă valoare deosebită uneia dintre aceste tehnici şi anume „showing” spre deosebire de Forster şi W. Booth care vor valoriza tehnica de „telling”. Dar până la urmă ei nu disting între autor sau narator şi nu observă ceea ce naratologia va spune mai târziu prin cele două categorii: modul(„punctul de vedere”) şi vocea. În cele din urmă, naratorul, care fie se identifică cu unul dintre personaje, fie este martor la desfăşurarea evenimentelor, fie este omniprezent (prezent până şi în gândurile personajelor) situează acţiunea în timp şi spaţiu, ordonează evenimentele conform unei logici anume şi selectează faptele caracteristice pentru personajele care se afirmă în acţiune. Într-o naraţiune accentul cade pe dinamismul întâmplărilor, predomină verbul şi apar fapte şi întâmplări într-o anumită desfăşurare. Descrierea este modul de expunere prin care sunt prezentate caracteristicile unor obiecte, locuri, situaţii, personaje etc. Descrierea indică modul pictural de a reprezenta realitatea, fiind axată pe imagine (vizuală, auditivă etc.). Descrierea este dominată în operele literare aparţinând genului liric, însă tehnica descriptivă poate apărea în subsumata celei narative pe care o întregeşte. Next >