< Previous7 EXERCIŢII 1.Scrieţi formele de indicativ prezent, persoana I, singular ale următoarelor verbe: A absolvi A apropia A azvârli A decerna A muia A pieptăna A pufăi A speria A stărui A vătăma A şovăi 2.Precizaţi cum se numeşte cel care locuieşte în: Alba Iulia Baia Mare Buzău Cairo Coasta de Fildeş Londra Madrid Monaco Moscova New York Noua Zeelandă Paris Peru Roman Satu Mare Sofia 3. Scrieţi formele de plural ale următoarelor substantive: altoi diez apogeu evantai bardă gaică bască găoace covată lighean pârâu poiană refren tavă piuă frescă barem monedă noră olandez 4.Puneţi la genitiv-dativ următoarele substantive: Carmen ceară ciudă favoare Ileana miere pană piele soră-mea story şa şapcă frişcă gheaţă rea-voinţă rouă 5. Alege forma corectă: coperţi/coperte căpşune/căpşuni remarci/remarce şou/shou/show angró/en gros/engros funeralii/funerarii plurale/pluraluri dizel/diesel aisberg/iceberg chici/kitsch vizaví/vis-à-vis apropó/à propos bleumaren/bleumarin ofsaid/offside hobi/hobby/hoby moto/motto acciză/acciz boss/bos cearşaf/cearceaf waţi-ore/wattore, servici/serviciu chibrituri/chibrite cocktail/cocteil corijent/corigent crenvurst/crenvurşt pieptăn/pieptene doctoră/doctoriţă strangulare/ştrangulare, fierăstrău/ferăstrău filosofie/filozofie delicvent/ delincvent magazioner/ magaziner sanda/sandală piuneză/pioneză repercursiune/repercusiune DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI Cultura română veche nu poate fi înțeleasă în afara cadrelor și a mentalităților vremii. În Țările Române, ca și în alte părți ale lumii, omul medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui viață este ghidată de credință și de speranța mântuirii. În Țările Române, religia a îndeplinit funcția unei covârșitoare forțe de coeziune etnică. Așa se explică ridicarea a numeroase biserici, mănăstiri și schituri de către voievozi, domnitori și boieri între secolele XIV-XVI în Țara Românească și Moldova, în Transilvania, Banat și în Maramureș. În Evul Mediu, creștinismul, care fusese adoptat de timpuriu pe teritoriul dacic, devine o religie care se bazează pe cuvântul scris. Cuvântul scris – mai întâi manuscris, apoi tipărit – circulă prin intermediul cărților de cult în limba slavonă. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise și a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română. Traducerea ei prilejuiește cea dintâi exprimare a creativității prin cuvânt în limba română, chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început. În cultura de tip religios nu primează originalitatea artistică. Până în secolul al XIX-lea, cultura română nu produce decât puține opere de tip artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte religioase (predici, expuneri dogmatice), prin arhitectură și pictură religioasă. Este important de reținut că, în acea perioadă, biserica a fost „centrul cultural‖ al societății. Aici se întâlneau toate formele de artă: arhitectura (bisericile și mănăstirile), pictura (frescele, care erau „Biblia celor ce nu știau carte‖) și tiparul (cărțile). Prin urmare, religia și cultura nu erau separate, ci lucrau împreună pentru a păstra identitatea și limba românilor. 8 Primul text păstrat, scris în limba română, a fost o scrisoare particulară (1521): „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”. Neacșu îl informează pe Hans Benkner asupra mișcărilor armatei turcești pe Dunăre și-l avertizează să ia măsuri de apărare. În afara formulei de introducere și de încheiere și a două cuvinte de legătură (i pak și za) scrise în slavonă, scrisoarea este redactată în limba română. Din scrisoare reiese existența unor strânse relații economice și politice între Țara Românească și Transilvania. Limba este, în general, corectă, clară și curgătoare, cu ușoare deosebiri față de limba vorbită astăzi. În scris se observă totuși unele oscilații: omin, umin (pentru „oameni‖); forme arhaice: pre, pren; aspecte nefixate încă în scris: vostre, den, lot, io-i, miu. „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n.n.). I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.... ” (fragment) 1521 ,,Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung‖. Cultura românească s-a dezvoltat în singurul cadru organizat și puternic existent în secolul XVI și mai apoi al XVII-lea, care era biserica. Primele cărți religioase au început să circule la noi în secolele XII-XIII și sunt cărți bisericești în limba slavonă (manuscrise). În prima jumătate a secolului al XVI-lea, aceste cărți au început să fie traduse și multiplicate, pentru început în manuscris. Limba slavonă începe să fie înlocuită în actele de cancelarie, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, cu limba română. Tot în acest secol se fac și primele traduceri din texte religioase. Cele mai vechi traduceri de texte religioase datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, în nordul Transilvaniei, păstrate în copii din a doua jumătate a acestui secol. Printre traducerile păstrate sunt: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Codicele Voronețean și Psaltirea Hurmuzachi. Aceste prime traduceri sunt cunoscute sub numele generic de texte maramureșene. Traducătorii textelor religioase din Maramureș au întâmpinat mari greutăți în strădania de a transcrie în limba română textele slavone. Limba acestor traduceri este greu de înțeles pentru cititorul zilelor noastre. Greutățile provin din faptul că, necunoscând bine limba slavonă, autorii n-au tradus, adeseori, ideea, ci au urmat ordinea cuvintelor și sintaxa limbii slavone. Vocabularul limbii române folosit în traduceri este foarte sărac; sensuri diferite ale cuvintelor din limba slavonă sunt traduse printr-un singur cuvânt românesc. O particularitate a graiului maramureșean din acea perioadă o constituie rotacismul, adică transformarea lui „n‖ intervocalic în „r‖ în cuvintele de origine latină, fapt ce caracterizează, de asemenea, un anumit moment în evoluția limbii în unele regiuni ale țării noastre (bire = bine; ura = una; tire = tine; burătate = bunătate; lumiră = lumină). Odată cu apariția tiparului în zone precum Târgoviște, Brașov, Curtea de Argeș, cărțile s-au extins și au înlesnit trecerea la limba română în biserici. În 1508, călugărul Macarie tipărește la Târgoviște un Liturghier (carte bisericească, folosită în cadrul slujbelor). Un rol important l-a avut și diaconul Coresi; el tipărește în limba română cărțile fundamentale ale bisericii, sub impulsul noului curent de reformă pornit de Luther. Șirul tipăriturilor lui Coresi începe, deci, în 1559, cu Catehismul. După Catehism, activitatea de tipărire a cărților sfinte în limba română se continuă; în răstimp de 22 de ani se tipăresc în românește: Tetraevanghelul (1561), Liturghier (1570), Pravilă (1570-1580), Cazanie și Molitvenic (1564), Psaltire (1570), iar în 1581, ultima publicație românească a lui Coresi, Cartea cu învățătură. În felul acesta, Coresi a avut, pe lângă rolul important de a cultiva sentimentul religios, și rolul de a pune bazele limbii române literare. Întrucât Coresi vorbea graiul muntean, acest grai a 9 stat la baza limbii române literare, impunând modelul din această zonă pe care l-au urmat și ceilalți cărturari ecleziastici. Apariția cărților în limba română nu a fost întâmplătoare. Ea a fost impulsionată de curentul Reformei religioase, care susținea că Biblia și rugăciunile trebuie să fie citite de fiecare om în limba sa maternă, nu doar în latină sau slavonă. Astfel, tipăriturile lui Coresi au fost primele „manuale‖ care au ajutat poporul să înțeleagă mai bine credința, transformând biserica într-un spațiu de învățare a limbii române. Mitropolitul Varlaam Aduce o tipografie din Kiev, care a fost instalată la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, fiind prima tipografie a Moldovei. Varlaam traduce și tipărește Cazania sau Carte românească de învățătură la Dumenecele preste an și la praznice împărătești (1643). Aceasta cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an și pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii; de asemenea, cuprinde sfaturi de înfrânare a viciilor și a patimilor, de înfrățire și ajutorare a aproapelui. Are 506 file, ilustrate cu numeroase gravuri reprezentând scene biblice și chipuri de sfinți, la care se adaugă inițiale înflorate, frontispicii, viniete și podoabe finale. Cartea începe cu un „Cuvânt― adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă―, arătând că oferă „acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici―. Urma apoi un „Cuvânt către cetitoriu― al mitropolitului. Din aceste două prefețe se desprinde ideea unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania. Cazania a adus un aport prețios la formarea limbii noastre literare, fiind scrisă într-un stil viu și plin de culoare, cu fraze bogate în comparații pitorești și expresii plastice. Prin conținutul ei, dar și prin frumusețea graiului, Carte românească de învățătură a lui Varlaam a cunoscut o răspândire mult mai largă decât orice altă carte românească veche. Considerată de Nicolae Iorga drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate (vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri) și arta povestirii (este primul nostru povestitor, înfățișând țărănește chestiunile teologice). Se dă textul: „...Era u(n)-npărat mare şi putearnic, şi avea doi robi. Deci audzi că în cutare loc să face târg mare şi mare neguţător ie şi dobândă acolo. Şi chemă robii săi şi le dzise: „Luaţi avuţie multă şi vă duceţi în cutare loc, unde se adună târg. Şi faceţi acolo neguţătorie şi într-o lună iară să vă întoarceţi. Iar carele va zăbovi mai mult, numai cu capul va plăti". Deci -ş luară amândoi robii aceia avuţie şi se dusără. Deci unul, ca un nebun şi rău ce era, nu cunpără lucruri ce iubiia împăratul şi să să întoarcă curund, ce cunpără case şi dugheane şi ocine, şi câte înpăratului nu-i trebuia, nice-i făcea lui dobânda. Şi până a direage robul acela casele şi dugheanele, ocinele, trecură trei-patru luni şi mai mult. Iară celalalt rob, ca u-(n)-nţelept ce era, cunpără pietre scumpe şi de ce trebuia împăratului. Şi să duse la înpăratul şi înpăratul cinsti-l prins şi-l mări, căci să arăta credincios. Iară pre celalalt tremise cuvânt şi-i tâiară capul ca unui vrăjmaş împăratului... " (Din predica la "Adormirea Maicii Domnului") 1.Care este principalul mod de expunere? 2.Selectează din text două caracteristici ale stilului lui Varlaam. 3.Selectează din text trei figuri de stil diferite. A doua carte românească ieșită din tipografia lui Vasile Lupu, în 1645, a fost Cele șapte taine. În 1645 apare Răspunsul la Catehism, care este o operă originală și reprezintă chemarea de a menține unitatea spirituală a neamului și de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, amenințată de calvinismul maghiar. Această carte era ca o armă de apărare pentru cei de neam român. Dărâmând punctul de vedere calvin, el expune punctul de vedere ortodox în chestiunile fundamentale ale credinței. Predecesorul său este mitropolitul Dosoftei, care începe munca grea pentru introducerea limbii naționale în biserică. Principala operă a mitropolitului Dosoftei și prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea pre versuri tocmită, 10 care apare în anul 1673 la Uniev. A tradus această carte din slavonește. Dosoftei izbutește să transpună în versuri psalmii biblici și, de aceea, este considerat primul poet cult; deși este traducător, este poet în sensul că a creat poezia română într-o operă de mare anvergură. În 1679 tipărește Dumnezeiasca Liturghie. În 1681, Dosoftei tipărește Molitvelnic de-nțeles – adică pe înțelesul tuturor, deci în limba română –, care cuprinde rugăciunile și slujba obișnuită la logodnă, cununie, botez, maslu și înmormântare. În 1683 tipărește Octoihul. Antim Ivireanul, originar din Iviria, avea cunoștințe în pictură, caligrafie, broderie, xilografie și era poliglot, cunoscând georgiana, turca, araba; după ce Brâncoveanu îl aduce în Valahia, acesta își însușește bine limba română și slavona. În 1695 este ales egumen al Mănăstirii Snagov, aducând aici o tipografie și dedicându-se unei laborioase activități tipografice. În 1705, Antim este înălțat la rangul de Episcop al Râmnicului. Instalează aici o tipografie, continuând munca de la București și Snagov. În 1708 este ales mitropolit al Ungrovlahiei. Opera originală tipărită în timpul vieții cuprinde trei broșuri menite să ridice nivelul cultural al preoților; marea lui creație a rămas însă în manuscris. Este vorba despre Didahii (cuprinde predici scrise și rostite între 1709 și 1716), care sunt constituite din 28 de predici ținute în amvonul Mitropoliei cu ocazia unor mari sărbători, la care se adaugă alte 7 predici. Predicile reprezintă un pas spre originalitate, ele depășind caracterul universal al tâlcuirilor din Cazanie. Ținuta generală a predicilor este clasică. Ele utilizează, statistic vorbind, toate procedeele tradiționale ale speciei: interogația, exclamația, repetiția, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, incriminarea, pamfletul, așezate într-o limbă naturală și plastică, uimitor de bine mânuită de către un artist care a învățat-o d estul de târziu. Se dă textul: „ …Că ce folos este trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galben şi ofilit de post, iar de pismă şi de urâciune a fi aprins? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de vinul mâniei? Ce folos am mânca carne, şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri?‖ (Didahii) 1.Care este principalul mod de expunere? 2.Care este principala figură de stil? 3.Numiţi una dintre modalităţile prin care se realizează oralitatea în text. 4.Numiţi una dintre ideile principale ale textului. Dincolo de rolul religios, autori precum Dosoftei și Antim Ivireanul au pus bazele literaturii noastre culte. Dosoftei, prin transpunerea psalmilor în versuri, a creat prima poezie românească, iar Antim Ivireanul, prin Didahii, a creat primele texte cu valoare artistică, folosind tehnici de orator modern (ironia, dialogul, portretul) pentru a critica viciile societății. Ei nu au fost doar traducători, ci primii scriitori care au modelat limba română pentru a deveni expresivă și literară. Contemporan cu Varlaam, Simion Ştefan este mitropolitul Transilvaniei între anii 1643-1656. A tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) Noul Testament (1648) şi o Psaltire (1651). Simion Ştefan ne-a lăsat prima traducere integrală a Noului Testament în limba română având marele merit de a fi pus ideea unităţii de origine a tuturor românilor şi a creării unei limbi literare unice. Conştient de unitatea etnică a românilor din cele trei principate şi de faptul că „rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip"; cu alte cuvinte sunt sesizate diferenţierile de grai din provinciile româneşti şi chiar din aceaşi provincie. O altă problemă spinoasă a limbii literare din acel timp, soluţionată de Simion Ştefan, este aceea a neologismelor. Traducând textele din alt mediu social şi geografic, unor cuvinte nu le găseşte corespondent în limba româna (sinagogă, poblican, gangrena, numiri de pietre preţioase, d e arbori şi de veşminte). El le menţine în limba noastră, rezolvând problema îmbogăţirii limbii. În 1688 avem întâia traducere integrală a Bibliei, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (de aceea se mai numeşte şi Biblia lui Şerban Cantacuzino), Biblia de la Bucureşti apare în ultimul an al domniei lui constantin brâncoveanu. Traducătorii Bibliei, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, au la bază o versiune greacă, dar s-au folosit şi de o traducere manuscrisă a spătarului Nicolae Milescu. În foaia de titlu a Bibliei se arată că aceasta pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului românesc, afirmându-se astfel caracterul naţional al traducerii ce se adresează tuturor românilor. În c oncluzie putem spune că tipăriturile cărţilor religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin. În al doilea rând, au influenţat formarea limbii române literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul de limbă literară, până la mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, toti 11 s-au străduit să caute forma cea mai limpede şi mai armonioasă a limbii, care să fie înţeleasă în toate ţinuturile româneşti. Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut rolul decesiv în formarea limbii române literare. CÓDICE- 1.Reunire de table cerate, reprezentând cea mai veche formă de carte la romani. 2. Culegere (manuscrisă) de legi, de documente medievale sau de orice texte vechi (medievale), de obicei cu conţinut variat. TETRAEVÁNGHEL- Carte care cuprinde cele patru Evanghelii; evangheliar. PRÁVILĂ- Lege (sau corp de legi), dispoziţie, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). MOLITVÉLNIC - Carte de ritual ortodox, care cuprinde o serie de rugăciuni. LITURGHIÉR - Carte cuprinzând rânduiala slujbei liturghiei. APOSTOL - Carte de ritual creştin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor. CATEHÍSM- Expunere a principiilor religiei creştine, sub formă de întrebări şi răspunsuri; carte care cuprinde această expunere. CAZÁNIE- Predică prin care se explică un pasaj oarecare din evanghelie. ♦ Carte religioasă care cuprinde predici sau povestiri în care se comentează texte evanghelice. OCTOÍH- Carte bisericească destinată cultului ortodox în care sunt cuprinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate succesiv pe opt glasuri); MINÉI - Carte bisericească ortodoxă în care sunt indicate, pe luni şi pe zile, slujbele religioase. PSALTÍRE - Carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David şi care face parte din V. Testament. Realizează o comparaţie între psalmul tradus de Dosoftei şi varianta originală a lui David observând limbajul, modificările aduse de traducere, vechimea sau noutatea termenilor folosiţi. Psalmul 12 al lui Dosoftei Pănă când, milostive, nu-ţ aduci aminte, De mă uiţ cu totul, o, Dumnezău svinte? Pănă când, milostive, ţ-ascunz svânta faţă De mine, ticălosul, cu destulă greaţă? Pănă când îm voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, şi noaptea inemă-n greu cuget? Pănă când s-a nălţa-să vrăjmaşul cu scârbă, De va să mi să suie să să puie-n gârbă? Ce te milostiveşte, o, Dumnezău svinte, De mi-auz mişea rugă, mişele cuvinte, Cugetul îm svinţeşte, ochii luminează Dintr-a ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte, Să nu râză vrăjmaşul, să zâcă că- m poate. Că ceia ce-m fac scârbă şi grea supărare Le-ar fi de bucurie să fiu de pierzare. Ce mila ta cea svântă mi-i de bunătate, Mi-i nedejde şi razăm despre greutate. Bucurie m-voi face şi inemă bună De a ta biruire, cântând împreună. Dentr-a ta bunătate, carea-m vei trimite, Ca să-ţ cânt svântul nume, o, Dumnezău svinte. Psalmul 12 al lui David 1.Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit? Până când vei întoarce fata Ta de la mine? 2. Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? 3. Până când se va înălţa vrăjmaşul meu împotriva mea? 4. Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, 5. Ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: "Întăritu-m-am asupra lui". Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina. 6. Iar eu spre mila Ta am nădăjduit; bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta; cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine şi voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt. PSALM, psalmi, s. m. 1. Imn religios biblic; (la pl.) culegere formată din 151 de astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament şi care alcătuieşte Psaltirea. 2. Imn, cântec (de factură religioasă); poezie (lirică). – Din sl. psalmŭ. gârbă, gârbe, s.f. (înv.) spate, spinare. LITERATURA ŞI PICTURA RELIGIOASĂ Cele mai importante mănăstiri unde se copiau și se împodobeau manuscrise au fost la Putna, Neamț, Rădăuți, Moldovița, Sucevița și Dragomirna. 1370 – cea mai veche gravură în lemn, provenită din Germania. 1429 – cel mai vechi manuscris miniat din țările române, un Tetraevangheliar copiat și pictat de călugărul Gavriil Uric la Mănăstirea Neamț, aflat azi la Oxford. După 1450, în Germania întâi, iar apoi în Italia, miniaturile, fala manuscriselor, încep să fie înlocuite de gravuri în cărțile tipărite, ceea ce va permite ilustrarea unui număr mare de exemplare ale aceleiași ediții. Treptat, desenul linear (fără umbre) al primelor gravuri este înlocuit de metoda clarobscurului sau a umbritului, cum se mai numea în epocă, reprezentată strălucit de pictorul și gravorul Albrecht Dürer. 1508-1510-1512 – gravura pătrunde și în Țările Române, odată cu primele cărți tipărite la Târgoviște de călugărul Macarie. 12 1609-1616 – în ciuda apariției tiparului, arta miniaturii și a ferecării cărților se menține și chiar se diversifică, atingând apogeul odată cu lucrul mitropolitului Anastasie Crimca la Mănăstirea Dragomirna. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în vremea domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, dar mai ales Constantin Brâncoveanu, arta gravurii devine tot mai rafinată și datorită contactului cu Occidentul. Apar ornamente complicate, scene eșalonate pe mai multe planuri și, uneori, datorită împrumutului de plăci xilografice, chiar imagini din cărți apusene. Gravorii încep să devină conștienți de calitatea artei lor, semnându-și de multe ori operele, precum Antim Ivireanul. Concomitent cu dezvoltarea tiparului și evoluția gravurii de carte în secolul XVII, la mănăstiri continuă să fie realizate mai multe manuscrise, decorul cărora poartă evident influența gravurii de carte, miniaturile, frontispiciile și inițialele fiind executate în culori monocrome. Secolul XVIII poate fi considerat veacul de aur al xilografiei românești. În tipografiile de la București, Sibiu, Blaj, Rădăuți și Iași funcționau adevărate școli de gravori care înfrumusețau cu măiestria lor cărțile tipărite. GRAVÚRĂ, gravuri, s. f. 1. Gen al graficii în care imaginea artistică este obţinută prin după o placă pe a cărei suprafaţă a fost trasat sau gravat desenul, în adâncime sau în relief; Placă de cupru, de piatră etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă; p . ext. imaginea reprodusă după o astfel de placă. V. stampă. – Din fr. MINIÁ, miniéz, vb. a ilustra cu miniaturi. FRONTISPÍCIU, frontispicii, s. n.- Prima pagină a unei cărţi, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării etc. XILOGRAVÚRĂ ~i f. 1) Procedeu tehnic de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn şi imprimarea lui. 2) Arta de a grava în lemn. 3) Stampă obţinută prin acest procedeu. Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652 Liturghierul lui Macarie Octoihul de la Târgovişte- 1712 Biblia de la Bucuresti, 1688 Pravila de la Govora, foaia de titlu Pravila de la Govora; Stema Ţării Româneşti GRAVURĂ Simeon Iereu. Născătoarea de Dumnezeu, mănăstirea Neamţ, 1829 13 Triod Carte românească de învăţătură / Varlaam FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE Conștiința istorică se naște din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei națiuni, prin raportare la alte popoare, la alte națiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp și în spațiu, evenimentele istorice, limba, cultura și civilizația, mentalitățile. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât și orale. În spațiul medievalității românești, denumirea ei este de letopiseț, iar limba de expresie este la început slavona, limba oficială de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limbă a culturii scrise. Perioada în care s-au scris cronici: de la sfârșitul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Principalele limbi în care s -au redactat: Slavonă (sec. XV–XVI): Cronica lui Ștefan c el Mare, letopisețele lui Macarie, Eftimie, Azarie. Română (sec. XVII–XVIII): Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu, Ion Neculce ș.a. Etapele premergătoare și fundamentele culturii istorice românești (sec. XV–XVII) Categoria Nume / Entitate Contribuție esențială Premise umaniste Nicolaus Olahus Publică Hungaria (1536), lucrarea în limba latină; afirmă primul originea latină și unitatea neamului. Ctitori ai actului istoric Ștefan cel Mare Patronează scrierea primului Letopiseț al Moldovei și inscripțiile funerare. Ctitori culturali Neagoe Basarab Autor al Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (literatură politică și filosofică de înaltă ținută). Ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș. Constantin Brâncoveanu Promovează „stilul brâncovenesc‖ în arhitectură și patronează o intensă activitate culturală și tipografică. Cărturari umaniști Udriște Năsturel Nicolae Milescu Spătarul Varlaam Simion Ștefan Dosoftei Frații Greceanu Antim Ivireanul Diversifică orizontul cultural prin traduceri, tipărituri și scrieri religioase sau politice, pregătind terenul pentru cronicari. Cronicarii moldoveni Grigore Ureche a scris Letopisețul Țării Moldovei (1359 – 1594) Prezentarea operei: Este prima cronică scrisă în limba română (cu caractere chirilice) care sistematizează istoria Moldovei de la întemeiere (1359), până la sfârșitul secolului al XVI-lea, adică până la a doua domnie a lui Aron-Vodă (1594),folosind surse interne și externe (cronici polone). Publicat pentru prima dată în 1852 de către Mihail Kogălniceanu. 14 Elemente de originalitate: Conștiința unității de neam: Afirmă cu tărie originea latină a poporului român și unitatea lingvistică a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania („de la Râm se trag‖). o Arta portretului: Introduce în literatura română portretul ca specie literară. Portretul lui Ștefan cel Mare este capodopera sa, un model de echilibru între dimensiunea istorică și cea umană. Figura dominantă: Ștefan cel Mare, care apare ca un personaj exemplar. Structura: Organizează textul prin titluri de capitole, facilitând parcurgerea cronologică a evenimentelor și punând bazele tehnicii narative. o Model al povestirii cronicărești: Textul este organizat prin împărțirea în paragrafe cu titluri care anunță conținutul, fiecare centrat în general pe un singur eveniment sau personaj istoric (ex: De moartea lui Ștefan- Vodă celui Bun, va leato 7012 (1504), A doua domnie a lui Alexandru-Vodă Lăpușneanul, cel care apoi a tăiat 47 de boieri, Războiul lui Ștefan-Vodă, când a bătut pe Albert-Craiu leșesc la Codrul Cosminului, leat 7005 (1497) etc.). o Valoarea literară a letopisețului: Materialul epic se organizează în jurul a două nuclee cu efect literar deosebit: narațiunea (care i-a inspirat pe Hașdeu, Negruzzi, Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu etc.) și portretul. Miron Costin este continuatorul cronicii lui Grigore Ureche și a scris Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1594 – 1661); Spre deosebire de predecesorul său, el adoptă o perspectivă analitică, de istoric umanist. Prezentarea operei: Continuator al lui Ureche, Miron Costin scrie o cronică ce acoperă o perioadă de mari frământări politice (în 66 de ani, 22 de domni). Figura dominantă: Domnitorul Vasile Lupu. Elemente de originalitate: o Viziunea filosofică asupra istoriei: Introducerea temei „soartei nestatornice‖ (fortuna labilis). Istoria nu mai este doar o simplă consemnare, ci o meditație asupra condiției umane în fața vicisitudinilor vremii. o Profunzimea psihologică: Portretele sale nu mai sunt doar înșiruiri de fapte, ci analize de caracter. Miron Costin încearcă să înțeleagă motivațiile din spatele acțiunilor umane. o Erudiția umanistă: Abordează istoria cu un spirit critic ridicat, bazându-se pe o vastă cultură polonă și latină, încercând să integreze istoria românilor în contextul european. Valoarea literară a letopisețului: Cristalizarea unor forme ale prozei românești: o Descrierea; o Caracterizări prin anecdote; o Portretele se situează în contexte de viață, nu mai sunt doar o înșiruire de defecte și calități. Se descoperă biografia, care înseamnă devenire, intuirea caracterelor (E. Negrici). Continuând Letopisețul... lui Grigore Ureche, Miron Costin nu a putut aborda problema originii poporului român, astfel că a simțit nevoia să scrie o altă lucrare pe această temă: De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor, rămasă neterminată. De neamul moldovenilor este lucrarea fundamentală a lui Miron Costin, scrisă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea (aprox. 1686), reprezentând o schimbare de paradigmă în istoriografia românească. În această lucrare el își propune un obiectiv ambițios: demonstrarea unității de origine a întregului popor român. Miron C ostin simte nevoia să demonstreze că moldovenii, muntenii și ardelenii sunt toți descendenți ai coloniștilor romani aduși de împăratul Traian în Dacia, demonstrând astfel unitatea etnică. Lucrarea este un act de afirmare a demnității naționale într-un context în care poporul român era adesea ignorat sau privit cu superioritate de marile puteri vecine și are scop patriotic. Elemente de originalitate Autorul dovedește spirit critic și erudiție, fiind prima lucrare românească care are surse de inspirație nu doar alte cronici, ci utilizează o vastă bibliografie (autori latini, greci, poloni, italieni) pentru a-și susține argumentele. Autorul nu doar relatează, ci polemizează. El combate ideile celor care afirmau că românii ar fi de altă origine, demonstrând o gândire analitică superioară epocii sale. Textul marchează tranziția de la cronica medievală spre eseul istoric modern, fiind scrisă într-o limbă română cu un grad înalt de rafinament, presărată cu numeroase neologisme și construcții elevate. 15 De neamul moldovenilor este considerată „cartea de identitate” a poporului român din perioada veche, fiind lucrarea care a pus bazele conștiinței naționale moderne și a demonstrat, pentru prima dată, rigoarea cercetării istorice bazate pe dovezi clare. Alte opere: Primul poem de meditație filosofică, Viața lumii; Poezie epică, Poema polonă - Autorul a dorit să atragă atenția nobilimii și a regelui Poloniei asupra situației tragice a țărilor române, pledând pentru o alianță care să ajute la eliberarea acestor teritorii de sub tutela turcească. Poema polonă este un apel politic sub formă literară, un strigăt de ajutor pentru propria țară și, în același timp, o dovadă a înaltei conștiințe istorice și literare a lui Miron Costin. Ion Neculce a scris Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până l a a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661–1743) o Prezentarea operei: Ultima dintre marile cronici, opera lui Neculce reprezintă apogeul artei narative cronicărești, fiind dublată de o culegere de 42 legende intitulată O samă de cuvinte, cu specificarea: „cine va ceti şi le va crede bine va fi, iară cine nu le crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face‖. Elemente de originalitate: o Oralitatea: Este cel mai apropiat de stilul povestitorului popular. Textul său abundă în mărci ale oralității (exclamații, adresări directe, proverbe, „și‖ narativ), anticipând arta povestirii lui Ion Creangă și Mihail Sadoveanu. o Arta portretului anecdotic: Neculce introduce anecdota (întâmplarea hazlie sau neobișnuită) ca instrument de caracterizare a personajelor. Personalitățile istorice devin personaje literare vii, memorabile prin micile lor slăbiciuni sau gesturi. Nouă legende din 42 îl au ca erou pe Ștefan cel Mare, rămas și pentru Ion Neculce eroul ideal.Figura centrală: Dimitrie Cantemir (evocarea domniei lui Cantemir ocupă o șesime din cronică). Autorul a fost sfetnic al domnitorului și i-a susținut planurile. o Atitudinea față de adevărul istoric: Introduce un element de onestitate intelectuală (și o notă de umor sau detașare) în prefața la O samă de cuvinte, oferind libertatea cititorului de a crede sau nu legendele transmise prin viu grai, subliniind astfel valoarea lor estetică și culturală, dincolo de cea strict factuală. Valoarea literară: Cronica lui Neculce este cea mai importantă dintre cronicile moldovenești pentru evoluția prozei literare prin arta narațiunii. Dimitrie Cantemir A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. Este, în acest lung șir de cărturari, personalitatea cea mai impunătoare, un umanist veritabil, tipul de uomo universale, care s-a impus în cultura europeană prin opera sa complexă și diversificată. Opere: „Istoria ieroglifică”(1705): Primul roman alegoric, roman istoric în stil baroc ce prezintă lupta pentru tron dintre Cantemirești și Brâncovenești (1703 – 1705). Structura: Opera nu relatează istoria în mod direct, ci prin intermediul unei alegorii animaliere. Personajele istorice reale (domnitori, boieri, demnitari) sunt „mascate‖ sub înfățișarea unor animale sau păsări cu trăsături simbolice: Cantemireștii sunt reprezentați prin animale nobile (ex: Inorogul – simbol al puterii și al virtuții). Brâncoveneștii și ceilalți adversari politici sunt reprezentați prin animale cu trăsături negative (ex: Corbul, Vulpea, Șarpele), sugerând viclenia, lăcomia sau trădarea. Contextul istoric și politic: Lucrarea reflectă conflictul acerb pentru tronul Moldovei și al Țării Românești dintre cele două mari familii boierești (Cantemir și Brâncoveanu). Cantemir folosește această „ieroglifă‖ (scriere ascunsă) pentru a-și disimula atacurile politice și pentru a prezenta lupta pentru putere ca pe un conflict universal între forțele binelui și cele ale răului. Stilul abordat: Istoria ieroglifică este o capodoperă a barocului literar românesc, caracterizată printr-un limbaj extrem de bogat, metaforic, plin de inversiuni, antiteze și figuri de stil complexe. Viziunea asupra lumii reflectă tema barocă a fortuna labilis (soarta nestatornică), Cantemir contemplă fragilitatea puterii și caracterul schimbător al destinului uman. Ambiguitatea: Utilizarea „ieroglifelor‖ creează un text multistratificat, care necesită „descifrarea‖ din partea cititorului, transformând lectura într-un exercițiu intelectual. 16 Importanța operei Modernitatea: Depășește simpla cronică prin introducerea ficțiunii și a tehnicii narative moderne. Cultura europeană: Demonstrează că autorul era profund integrat în umanismul și barocul european, fiind un intelectual capabil să creeze o operă literară de anvergură filozofică. Limbajul: Este o lucrare de o mare complexitate lingvistică, marcând un moment de expansiune a lexicului românesc (cu numeroase neologisme și construcții savante). Istoria ieroglifică este „romanul-cheie” al epocii lui Cantemir, un text sofisticat unde istoria politică a secolului al XVIII-lea este transpusă într-o lume fabuloasă, guvernată de simboluri și meditații profunde asupra naturii umane și a destinului. „Descrierea Moldovei” (1716): Monografie a Moldovei în trei părți: Geografică: „Nu se poate afla nicăiri în vreo altă ţară cât Moldova de mică atâtea ape şi natură împodobită de asemenea lacuri minunate ca aici―. Politică: „tirania turcă apasă foarte greu Moldova―. Relații sociale, tradiții și religie. La sfârșit, conține prima hartă a Moldovei (a fost folosită 100 de ani). „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” (1717) este lucrarea de maturitate istoriografică a lui Dimitrie Cantemir, care reia și amplifică teza originii latine a românilor. Scopul: Demonstrarea continuității și unității poporului român pe ambele versante ale Carpaților, pornind de la colonizarea romană a Daciei. Argumentație: Autorul utilizează o vastă bibliografie (peste 150 de izvoare antice și medievale) pentru a fundamenta ideea că „româno-moldo-vlahii‖ sunt urmașii direcți ai romanilor. Importanță: Este o lucrare de sinteză care oferă o viziune istorică unitară asupra spațiului românesc, fiind considerată una dintre cele mai riguroase și ambițioase demonstrații de latinitate din cultura noastră veche. Stil: Deși este o lucrare de istorie, se remarcă prin rigoarea critică și spiritul polemic, fiind un manifest intelectual care plasează poporul român în rândul națiunilor europene cu origini nobile. Autor Operă principală Perioada/Context Elemente de originalitate / Valoare Grigore Ureche Letopisețul Țării Moldovei (1359–1594) Prima cronică în limba română (chirilică) Afirmă originea latină a poporului; introduce arta portretului (Ștefan cel Mare). Miron Costin Letopisețul Țării Moldovei (1594–1661); De neamul moldovenilor Viața lumii Poema polonă Umanist, perspectivă analitică asupra istoriei Viziune filosofică (fortuna labilis); rigurozitate critică în demonstrarea latinității. Ion Neculce Letopisețul... (1661–1743); O samă de cuvinte Apogeul artei narative; oralitate Arta portretului anecdotic; stil popular; autenticitate prin „povestirea‖ evenimentelor. Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică; D escrierea Moldovei; Hronicul vechimii a romano- moldo-vlahilor Personalitate enciclopedică (uomo universale) Roman alegoric (baroc), monografii complexe, rigoare științifică în argumentarea latinității. Cronicarii munteni scriu la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea; Autor / Operă Perioada acoperită Rol și orientare politică Letopisețul Cantacuzinesc (Anonim) 1290 – 1688 Susține interesele familiei Cantacuzino; pune bazele narațiunii istorice muntene. Cronica Bălenilor (Continuată de Radu Popescu) 1290 – 1688 Replică politică la cel Cantacuzinesc; reflectă interesele familiei Băleanu. Radu Greceanu 1688 – 1714 Cronicar oficial al domniei lui C-tin Brâncoveanu. Radu Popescu 1688 – 1729 Continuator al istoriografiei după Brâncoveanu; vocea partidei boierești a Bălenilor. Next >