1 UNIVERSITATEA DIN ORADEA Departamentul pentru Pregătirea și Perfecționarea Personalului Didactic Programul Postuniversitar de Formare și Dezvoltare Profesională Continuă MANAGEMENT EDUCAȚIONAL LUCRARE DE ABSOLVIRE Conducător lucrare: Prof.univ. dr. FLORICA ORȚAN Absolvent: Prof.Blaga(Bochiș)Nadia Școala:Colegiul Tehnic Traian Vuia Localitatea:Oradea - ORADEA 2015 - 2 MANAGEMENT EDUCAȚIONAL MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR EXTRACURRICULARE 3 -CUPRINS - ARGUMENT ................................................................................................. pagina 4 CAPITOLUL I Educația.................................................................................. 1. Aspecte teoretice................................................................. 2. Tipuri de educație (formală, nonformală, informală)…….. pagina 6 pagina 6 pagina 6 CAPITOLUL II Educația extracurriculară...................................................... 1. Delimitări conceptuale........................................................ 2. Caracteristicile educației extracurriculare………………... 3. Funcțiile educației extracurriculare……………………….. pagina 9 pagina 9 pagina 11 pagina 12 CAPITOLUL III Activitățile extracurriculare………………………………… 1.Locul și rolul activităților extracurriculare în educația copiilor……………………………………………………. 2.Tipologia activităților extracurriculare……………………. 2.1 Activități extracurriculare sub egida școlii………….... 2.1.1 Activități extracurriculare de masă………………. 2.1.2 Activități extracurriculare de cerc (specializate) 2.1.3 Activități de elaborare/redactare a revistei școlii. 2.1.4.Taberele școlare………………………………….. 2.1.5.”Școala după școală” .............................................. 2.1.6.Activ.extracurriculare pentru copiii cu CES,elitiști 2.1.7.”Școala Altfel”…………………………………… 2.2 Activități extracurriculare din afara școlii……………. 3. Criterii de selectare a activităților extracurriculare……….. 4. Planificarea activităților extracurriculare…………………. pagina 15 pagina 15 pagina 16 pagina 18 pagina 18 pagina 23 pagina 31 pagina 31 pagina 33 pagina 36 pagina 37 pagina 39 pagina 39 pagina 40 CAPITOLUL IV CAPITOLUL V 1. Programe de tip Educație Informală................................. 2.Relația dintre e ducația curriculară și extracurriculară…. Evaluarea cadrelor didactice din perspectiva activităților extracurriculare-Chestionar aplicat cadrelor didactice pagina 46 pagina 49 pagina 53 BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………. pagina 56 4 ARGUMENT Se spune că educaţia nonformală se bazează pe „conştientizarea importanţei educaţiei, învăţării şi instruirii ce are loc în afara instituţiilor educaţionale recunoscute.” O expresie înrudită îndeaproape cu „educaţia nonformală” este „învăţarea pe tot parcursul vieţii”. Elemente comune celor două tipuri de învăţare sunt caracterul continuu şi dinamicitatea procesului educaţional care fundamentează în acelaşi timp orice definiţie a educaţiei nonformale. Discuţiile despre punctele slabe ale sistemului de învăţământ formal (învăţământul instituţionalizat ce asigură educaţia de la alfabetizare până la studiile post-universitare) cum sunt curriculum învechit, elevi slab pregătiţi şi dezinteresaţi de studiu, mentalităţi greşite, etc., se află de fapt la suprafaţa problemei de fond. Schimbările socio-economice au depăşit întotdeauna puterea de adaptare a sistemelor de învăţământ la noile valori de pe piaţa muncii şi, prin urmare, la noile nevoi de pregătire ale tinerilor. Cum un sistem de învăţământ nu se poate schimba de pe o zi pe alta, dată fiind natura statică şi cumulativă a acestuia, moduri alternative de învăţare au început sa fie cunoscute sub numele de educaţie nonformală. Acestea reprezintă activităţi educaţionale organizate, în afara sistemului formal şi au obiective de învăţare specifice. Educaţia nonformală acoperă o orientare firească a tinerilor de a se implica în activităţi practice, de a se simţi activi în mediul în care trăiesc, de a produce schimbări. Spre deosebire de învăţământul formal, educaţia nonformală permite dezvoltarea abilitaţilor naturale ale unei persoane, prin antrenarea acesteia în procesul de dezvoltare a unui proiect în orice domeniu de activitate. Diferenţele dintre învăţământul formal şi cel nonformal se bazează pe opoziţii de genul: static/dinamic, generic/specific, de lungă durată/pe termen scurt, academic/practic. Este important de reţinut însă, că relaţia dintre învăţământul formal şi cel nonformal este aceea de complementaritate, pentru că experienţa dobândită într-o activitate practică nu se poate aşeza decât pe o baza teoretică acumulată pe parcursul programului de învăţământ formal. Educaţia nonformală are atuul de a permite unui tânăr aflat la început de drum profesional posibilitatea de a-şi pune în acord cunoştinţele cu abilităţile naturale. Acest lucru nu este însă posibil decât prin iniţiative proprii şi prin conştientizarea faptului ca educaţia este un proces continuu ce trebuie controlat cu atenţie, onestitate şi curaj. 5 Elevii trebuie să fie îndrumaţi să dobândească: o gândire independentă, nedeterminată de grup, toleranţă faţă de ideile noi, capacitatea de a descoperi probleme noi şi de a găsi modul de rezolvare a lor şi posibilitatea de a critica constructiv. Înainte de toate, este însă important ca profesorul însuşi să fie creativ. Activităţile extraşcolare, în general, au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferă cele mai eficiente modalităţi de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare, deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciaţi şi mai accesibili sufletelor acestora. Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară permite transferul şi aplicabilitatea cunoştinţelor, abilităţilor, competenţelor dobândite în cadrul orelor prevăzute în programa şcolară. Elevii sunt atraşi de activităţile artistice, reacreative, distractive, care ajută la dezvoltarea creativităţii, gândirii critice şi stimulează implicarea în actul decizional privind respectarea drepturilor omului, conştientizarea urmărilor poluării, educaţia rutieră, educaţia pentru păstrarea valorilor, toleranţa, comunicarea interculturală etc. Activităţile complementare concretizate în excursii şi drumeţii, vizite, vizionări de filme sau spectacole imprimă copilului un anumit comportament, o ţinută adecvată situaţiei, declanşează anumite sentimente. O mai mare contribuţie în dezvoltarea personalităţii copilului o au activităţile extraşcolare care implică în mod direct copilul prin personalitatea sa şi nu prin produsul realizat de acesta. Activitatea în afara clasei şi cea extraşcolară trebuie să cuprindă masa de copii. Activitățile extracurriculare dețin un rol important în viața elevului, oferindu-i un alt mod de dobândire a informațiilor. Acestea pot fi activități indepenente, pe care elevul le-a ales, sau activități organizate de către cadrele didactice.. Activităţile extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor şcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber. Având un caracter atractiv, copiii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi. Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase. Cunoscându-se importanța acestor activități în dezvoltarea elevilor, a fost necesară alocarea unei săptămâni întregi din anul școlar în care orarul obișnuit este înlocuit cu un program special al fiecărei unități de învățământ: Săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun”. 6 CAPITOLUL I EDUCAȚIA 1. Aspecte teoretice „Este tot atât de greșită plasarea în școală a î ntregului efort de educație de care o societate are nevoie, pe cât este de greșită exploatarea insuficientă a potențialului educativ al activității școlare” (Ordin MEN nr.3622 din 13.04.2000). Înțeleasă ca realitate/ fenomen social, educația este adesea legată de ideea de transformare, de modificare, de dezvoltare a omului, de trecere din stare biologică, de natură, în stare de cultură. Grației acesteia, „omul devine om” (Kant), pe fondul oferit de ereditate și mediu. Încă de la naștere (unele teorii demonstrează că procesul începe mult mai devreme, din ultimul trimestru al vieții intrauterine, odată cu intrarea în stare funcțională a organelor de simț), omul trăiește sub imperiul influențelor și acțiunilor educative, cu sau fără intenție pedagogică. Aceste influențe multiple ș i acțiuni, resimțite sau nu ca fiind de tip educativ, pot acționa c oncomitent, succesiv sau complementar, în forme variate, în mod spontan, incidental sau având un caracter organizat si sistematic. În pedagogie, această realitate este reflectată cu ajutorul conceptului care definește formele generale ale educației. Acesta se referă la principalele ipostaze prin care educația se poate obiectiva, „pornind de la varietatea situațiilor de învățare și de la gradul diferit de intenționalitatea acțională.”(Cucos, 1996, p. 35). Se consideră astfel că „formele generale ale educației reprezintă modalitățile de realizare a activității de formare-dezvoltare a personalității, prin intermediul unor acțiuni și/sau influențe pedagogice desfășurate în cadrul sistemului de educație/învățământ, în condițiile exercitării funcțiilor generale ale educației (funcția de formare-dezvoltare a personalității, funcția economică, funcția civică, funcția culturală a educației).” (Cristea, 2002, p. 70). 2.Tipuri de educație Identificăm trei forme generale / tipuri ale educației (în raport cu gradul de intenționalitate, de organizare și oficializare): educația formală, nonformală și informală. Abordate din perspectivă curriculară, educația formală mai este numită și curriculară, iar celelalte două forme (nonformală și informală) intră în sfera educației extracurriculare sau extrașcolare, f iind numite și „educații paralele”. 7 a. Educația formală(oficială) Coombs în 1973 a definit-o ca: “ sistemul educațional structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la școala primară și până la universitate, care include pe lângă studiile academice și o varietate de programe de specializare și instituții de pregătire profesională și tehnică cu activitate full-time ”. Această formă de educație cuprinde totalitatea activităților și acțiunilor pedagogice desfășurate și proiectate instituțional ( în grădinițe, școli, licee, universități, centre de perfecționare etc.), în cadrul sistemului de învățământ în mod planificat și organizat. Se realizează ’’în cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate în timp și spațiu : planuri, programe, manuale, cursuri…etc’’. ( S Cristea 2002 ap. Oprea) b. Educația nonformală(extracurriculară) Această formă de educație a fost definită ca : „orice activitate educațională, intenționată și sistematică, desfășurată de obicei în afara școlii tradiționale, al cărei conținut este adaptat nevoii individului și situațiilor speciale, în scopul maximizării învățării și cunoașterii și minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal ( stresul notării în catalog, disciplină impusă, e fectuarea temelor ...etc.) (Kleis 1973) Educația nonformală cuprinde ansamblul activităților și acțiunilor care se realizează într-un cadru instituționalizat, constituindu-se ca „o punte între cunoștintele asimilate în timpul lecțiilor și informațiile a cumulate nonformal” ( Văideanu 1998 a p. Oprea). Crenguța Oprea (2003), într-o amplă abordare comparativă a celor trei forme ale educației, consideră că, din punct de vedere etimologic, termenul de educație nonformală își are originea în latinescul „nonformalis”, preluat cu sensul „în afara unor forme special organizate pentru un anume gen de activitate”. Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar î ntotdeauna cu efecte formativ-educative. Educația nonformală cuprinde ansamblul activităților și al acțiunilor care se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului școlar, constituindu-se ca „o punte între cunoștințele asimilate la lecții și informațiile a cumulate informal” (Văideanu, 1988, p. 232). Obiectivele educației nonformale sunt: -lărgirea și completarea orizontului de cultură, îmbogățind cunoștintele d in anumite domenii -crearea condițiilor pentru desăvârșirea profesională -contribuirea la recreerea și destinderea participanților precum și la petrecerea organizată 8 a timpului liber -alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate -asigurarea cadrului de exersare și cultivare a diferitelor înclinații, aptitudini, capacități. Relaţia dintre educaţia formală şi educaţia nonformală este de complementaritate sub raportul conţinutului, al formelor de organizare şi de realizare. M. Ștefan (2000, p. 15) apreciază că educația nonformală se realizează atât sub e gida unităților sistemului de învățământ (în c are caz mai este numită educație extradidactică sau extrașcolară), cât și în c adrul unor organizații cu caracter educativ, organizații independente de sistemul de învățămant, dar ale căror obiective educaționale sunt în consonanță cu cele ale școlii. c. Educația informală(spontană) Este forma educației c are se referă la exeperimentele zilnice care nu sunt planificate sau organizate și care conduc către o învățare informală. Este procesul care se întinde pe toată durata vieții, prin care individul dobândește informații, își formează priceperi și deprinderi, își structurează convingerile și atitudinile se dezvoltă prin intermediul experiențelor cotidiene. Acest tip de educație nu își propune realizarea unor obiective pedagogice, însă prin influnțele sale e xercitate continuu poate avea efecte educative deosebire, atât pozitive cât ș i negative. Pedagogia studiază problema formării şi perfecţionării personalităţii umane prin activitatea educativă, acţionând asupra individualităţii umane pentru a o modifica ca personalitate (H. Albli, 1987; A. Barba, 1991; P. Anucuţa, 1997). Formarea personalităţii elevilor trebuie să constituie o preocupare principală a factorilor educaţionali, prin modelarea întregii activităţi psihice a elevilor şi a conduitei acestora după relaţiile sociale şi după cerinţele vieţii sociale (G. Chiriţă, 1977). Pedagogia clasică, modernă a exploatat maximal valențele ș i posibilitățile educației formale. De aceea, pedagogia postmodernă, actuală, fără a ignora ceea ce trecutul a oferit, încearcă să valorifice și valențele formativ-educative oferite de educația nonformală și informală. În prezent, asistăm la tendința integrării în sistem a formelor educației, la o abordare holistică a acestora: valorificarea în școală a ceea ce copilul învață în afara ei (organizat sau nu) și valorificarea în afara școlii a ceea ce copilul învață în școală. Este vorba de apropierea școlii de viața de zi cu zi a copilului și de eliminarea rupturii dintre formal – nonformal – informal. 9 CAPITOLUL II EDUCAȚIA EXTRACURRICULARĂ (Educația dincolo de zidurile școlii/Educația nonformală și informală/Educația extrașcolară,extradidactică). 1. Delimitări conceptuale ale educației extracurriculare În principal, locul fundamental în cercetarea pedagogică și î n politica educațională a oricărui sistem de învățământ din lumea întreagă îl ocupă educația curriculară, formală. Faptul este firesc, ținând seama de rolul hotărâtor pe care-l joacă școala în formarea personalității copiilor. Sistemul educației curriculare este fundamental pentru realizarea ulterioară a educației, pe parcursul întregii vieți, fiindcă în școală se dobândesc achizițiile de bază, fie ele de natură cognitivă, operațională sau atitudinală, capacitatea de a învăța și plăcerea de a învăța. R aportul Comisiei UNESCO este categoric în această privință: „Nimic nu poate înlocui sistemul formal de educație, în care fiecare se inițiază în disciplinele cunoașterii, sub multiplele e i forme. Nimic nu se poate substitui relației de autoritate, dar, de asemenea, de dialog dintre profesor si elev” (Delors, 1996, p. 17). Educația curriculară, formală, școlară reprezintă modalitatea cea mai eficientă de atingere a finalităților, expectanțelor, dezirabilităților unei societăți. Fiind un demers conștient proiectat, organizat, desfășurat și (auto)reglat, educația curriculară capătă funcțiile cele mai importante pentru clădirea conștientă, cu scop, cu o anumită finalitate, a personalității umane. Idealul educațional al școlii românesti actuale, prezentat în Legea Învățământului din 1995 și modificată în 1999, prevede, drept finalitate de maximă generalitate „dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative” Aceste deziderate se pot atinge, în principal prin școală, prin activitățile curriculare derulate aici. Dar, aceste activități curriculare se pot îmbogăți c u alte tipuri de activități colaterale, de completare, complementare. Aici intervine educația extracurriculară (activitățile extracurriculare), respectiv managementul acestora. Într-o apreciere sintetică, M. Ștefan (2000, p. 10) notează că sub acest termen larg („educație e xtracurriculară”) c uprindem influențele formative de dincolo de cadrul procesului de învățământ. Oricât de importantă ar fi educația curriculară – notează în c ontinuare autorul - realizată prin sistemul de învățământ, ea nu epuizează sfera influenței educative. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viața capătă alte aspect decât cele din Next >