3 MURARIU LARISA ELENA LUCRARE DE SPECIALITATE LUCEAFĂRUL - IN VARIANTE 4 CAPITOLUL I UNIVERSUL CREAŢIEI „Ca un luceafăr am trecut prin lume...” Biografia generală a lui Mihai Eminescu nu se deosebeşte foarte mult de cea a celorlalţi romancieri europeni în sensul că idealul înalt, lupta cu lumea şi cu greutăţile vieţii, nonconformismul, eşecul în iubire, boala care răpune şi moartea timpurie, precum şi genialitatea de necontestat, „constituie datele esenţiale ale existenţei lui reductibile la numitorul comun al existenţei romantice”1. Ceea ce a fost însă întru-totul specific destinului său, s-a legat de lumea de acasă, de spaţiul ipoteştean devenit sacru prin copilăria fabuloasă a poetului, dar mai ales prin recrearea lui în universul imagistic eminescian, de împrejurimile unei istorii particulare, de profunzimea spiritului unui neam, al unei etnii, pentru că Eminescu a dorit şi a reuşit să realizeze o fuziune unică cu timpul şi spaţiul românesc, asumându-şi un destin greu şi devenind purtătorul unei misiuni de o inegalabilă însemnătate. Întreaga viaţă a poetului naţional încheagă un imens mănunchi de verigi care leagă împreună un univers, configurând o lume cuprinsă în formele unui spaţiu şi ale unui timp anume, căci, în esenţă, „prin Eminescu, însemnele culturii şi istoriei românilor străbat necuprinsul spaţiului şi limitele timpului” . La 15 ianuarie 1850, se naşte la Botoşani cel care avea să devină mai târziu poetul având „fruntea-ncinsă în luceferi şi venind, din centrul lumii încoronat de sori”2. Data şi locul naşterii, precum şi originile marelui poet au stârnit controverse şi au menţinut până astăzi interesul istoricilor literari. În căutarea originii lui M. Eminescu, o bănuială care tulbură încă eternitatea poetului este că strămoşii săi în linie paternă ar fi venit din afara spaţiului românesc. Cel care a alimentat în chip constant această prezumţie de-a lungul timpului, (2 secole) 5 este însuşi numele din părinţi al poetului, respectiv Eminovici. Aspectul exotic al numelui dă impresia că şi purtătorii lui trebuie să fii fost la origine alogeni, determinându-i pe cercetătorii şi biografii lui Eminescu să-i caute începuturile genealogice în afara teritoriilor locuite de români. Strămoşii după tată ai celui pentru care aveau să se imagineze diverse obârşii etnice – persană, armeană, albaneză, turcă, poloneză, bulgară ori ruteană etc., sunt ţărani români, provenind de prin părţile Blajului, trăind în satul Călineştii lui Cuparencu, de lângă Suceava, şi purtând numele de Eminovici sau Iminovici. Căsătorit cu Agafia, Petrea Eminovici, pomenit în condicile parohiale, a avut un singur fecior, pe Vasile Eminovici, bunicul poetului, născut prin 1780 şi având ca ocupaţie munca pământului. Acesta are la rândul lui şapte copii din care primul născut, Gheorghe Eminovici, Iminovici sau Gheorghieş Eminovici, va devenii peste ani tatăl luceafărului poeziei româneşti. Mama acestuia, Ralu, Raluca sau Raliţa Eminovici, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu de la Joldeşti şi a soţiei acestuia Paraschiva, se va căsători cu Gheorghe Eminovici la 29 iunie 1840 şi vor avea împreună 11 copii; Mihail este cel de-al şaptelea. Aşa cum afirmă G. Călinescu, în Viaţa lui M. Eminescu, istoricii literari au arătat în jurul naşterii lui Eminescu, ca şi în cazul strămoşilor, „o înclinare către fabulos şi controversă”3. Sursele de informare privind data şi locul naşterii, oferă comentatorilor posibilitatea să facă afirmaţii uneori cu totul surprinzătoare: 21 mai 1949, 8 noiembrie 1848 – Soleni (Moldova), Ipoteşti. Junimiştii ştiau însă, din registrul societăţii păstrat de I. Negruzzi, în care se înscrisese şi poetul, că e născut la Botoşani, la 20 dec.1849 aşa cum reiese din următoarea însemnare: „Eminescu Mihail, Născut în Botoşani, în 20 dec. 1849”4. Merită amintite şi datele furnizate de Matei, fratele poetului (20 decembrie 1849), precum şi de doamna A. Drogli, sora mai mare a acestuia, care păşesc în scenă cu un set de argumente zdrobitoare făcând concurenţă adevărului. În registrul pentru naştere şi botez pe anul 1850 al bisericii cu hramul odihnirii Maicii Domnului (Uspenia) din Botoşani, se află scrise următoarele: 6 Data naşterii. Luna ghenari, ziua cincisprezece Data botezului: Luna ghenari, ziua douăzeci şi una; Sexul: fiu Numele care s-au dat pruncului la botez: Mihail. Numele şi prenumele, starea sau meseria părinţilor pruncului: Gheorghe Iminovici căminar, cu soţia sa Ralu, proprietari. Numele şi prenumele naşului sau a naşei: Vasile Iuraşcu, stolnic Iscăliturile: a preotului, a naşilor şi a părinţilor: Ioan Iconom, Vasile Iuraşcu, am fost naş, G. Iminovici căminar, Raluca Iminovici căminăreasă.5 Astfel, prin acest document descoperit de N. D. Giurescu în anul 1892, după indicaţiile date de maica Fevronia, se spulberă orice nedumerire cu privire la data şi locul naşterii poetului: „…Toate aserţiunile contrare…dispar ca fumul la vânt”6 iar adevărul iese triumfător la iveală: 15 ianuarie 1850, Botoşani. Paradisul copilăriei avea să fie la Ipoteşti, unde casa, bisericuţa familiei, lacul, codrul, salcâmul, vor deveni centrul existenţei sale şi vor intra în mit. Priviţi din acest unghi, Ipoteşti capătă dimensiunile unui spaţiu sacru, centrul spiritualităţii poetului. Lumea Ipoteştilor trece în poezia lui Eminescu prin ceea ce ascunde – dimensiunea sacră, iar poezia lui Eminescu resacralizează lumea Ipoteştilor. Dintr- o altă perspectivă, destinul fiinţei poetice a lui Eminescu îşi are originea în lumea Ipoteştilor, iar destinul acesteia este fixat şi revelat de devenirea fiinţei poetice eminesciene. „Aş vrea să văd acum natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârâului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară, A codrului tenebră, poetic labirint.” Pentru părinţii poetului, instruirea copiilor ocupă un loc important în măreţile planuri pentru viitor pe care şi le făcuseră pentru odraslele lor. Nu se ştie cu precizie unde şi ce va fi învăţat poetul până în 1858, când este înscris de către 7 aceştia la şcoala primară greco-orientală Naţional Hauptschule din Cernăuţi, direct în clasa a III-a, unde este clasificat în anul şcolar 1859-1860 al cincilea din 82 de elevi. În toamna anului 1860 este trecut în primul an la Ober Gymnasium din Cernăuţi; aici are ca profesor pe I. G. Sbirea, suplinitor a lui Aron Pumnul pentru limba română, rezultatele la învăţătură sunt meritorii. În al doilea an rămâne repetent în ciuda calificativelor „foarte lăudabil” la limba română, „emitent” la religie, „mulţumitor” la germană. Se va reînscrie în clasa a doua în 1862 tot aici, dar în semestrul al doilea nu va mai frecventa, nu se ştie din ce motiv, urmând ca să-şi încerce norocul la gimnaziul din Botoşani, de unde înaintează la începutul anului 1864 o cerere de bursă. Spirit inegal, incapabil de a se subordona unei singure discipline prea severe, Eminescu nu a fost în liceu un elev strălucit, el îndrăgeşte studiul, iubeşte lectura însă nu şi şcoala. Este probabil că atât plecarea din Cernăuţi, cât şi revenirea după eşecul de la Botoşani, sunt legate de pasiunea poetului pentru reprezentaţiile dramatice. Întâlnirea cu teatrul se produce la Cernăuţi (1864), când trupa Vlădicescu- Tardini dădea reprezentaţii aici. Vor urma apoi colaborările ca sufleor, copist şi actor cu trupa lui Iorgu Caragiali (1867) şi cu cea a lui Mihail Pascaly (1868) cu care întreprinde un turneu în Transilvania şi Banat. Acesta din urmă se apropie mult de Eminescu, folosindu-l nu doar ca sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar la cererea-i, şi ca traducător al lucrării Arta reprezentării dramatice de H. Th. Rotscher, lucrare care împreună cu lectura operelor au făcut din poet un devotat al lui Shakespeare, adâncindu-i cunoştinţele din domeniul dramaturgiei universale. Tot din această perioadă datează şi întâlnirea cu I. L. Caragiale, care relatează în cunoscutul articol „În Nirvana”, un adevăr, ce va devenii universal pentru marele poet: „Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare”7 . În acelaşi an 1864, îl întâlnim copist în administraţia jud. Botoşani dar îşi va părăsi slujba în scopul finalizării studiilor. Revine la Cernăuţi în casa lui Aron Pumnul; biblioteca profesorului său de suflet, 8 pe care o are în în grijă îi oferea tot ceea ce era mai reprezentativ pentru cultura română: scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Ghe. Şincai, P. Maior, A. T. Laurian, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Mureşanu, C. Bolliac, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, ş.a.; Pe lângă acest tezaur de literatură română, în bibliotecă se găseau cărţi de gramatică, istorie, filozofie, teatru, în limbile germană şi franceză, pe care tânărul lector le va fi citit cu pasiune. Debutul în poezie este în ianuarie 1866, cu poezia La mormântul lui Arune Pumnul, închinată memoriei dascălului său, apărută în broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul răpusat într-o 12/24 ianuarie 1866”, poezie în care vocea poetului răsună în dangăte de clopot. „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Se stinse-o dalbă stea!” Debutul se află sub semnul morţii, temă care va deveni obsedantă în creaţia sa. La mormântul lui Aron Pumnul prevesteşte tensiunea lăuntrică a geniului eminescian”8 , pentru că ea izvorăşte din durere, din suferinţă. Această stare de spirit este proprie creaţiei populare româneşti, dar şi mitologiei indiene. Unele imagini ale poeziei îşi regăsesc făgaşul în toată opera poetului – luceafărul, steaua, jalea, muzica sferelor – , iar meditaţia asupra vieţii şi morţii îl va stăpânii toată viaţa. Incitat de reuşita acestei poezii, Eminovici îşi pune ordine în hârtiile cu versuri şi trimite la revista „Familia” din Pesta, condusă de Iosif Vulcan, poezia „De-aş avea … ”. Redactorul îi schimbă numele în Mihai Eminescu. De acum încolo colaborarea dintre poet şi revista „naşului” său avea să fie cât mai rodnică pe această „cale scriptică”9 , continuând să publice O călărire în zori (15/27 mai), Din străinătate (17/29 iulie), La Bucovina (14/26 august), Speranţa (11/23 sept.) ş.a.. Adolescentul îşi reia peregrinările prin ţară ajungând la Blaj, această Romă – 9 mică cum o vedea Eminescu de pe Târnave, „ca un pelerin pasionat, mânat parcă de o pioasă datorie, refăcând în sens invers drumul cărturarilor ardeleni coborâţi în Ţările Române”10 în speranţa că îşi va rezolva problemele şcolare rămase nefinalizate. Aici nu va realiza mai nimic sub raportul continuării studiilor, dar este primit cu căldură, preţuit de seminarişti, recunoscut ca poet şi apreciat ca un excepţional cunoscător al limbii şi literaturii naţionale. De la Blaj, mânat de un demon al nestatorniciei şi de nevoia de a-şi cunoaşte ţara şi bogăţia limbii populare, pleacă la Sibiu, unde va cunoaşte pe N. Densuseanu şi pe bunicul lui Octavian Goga, apoi îl aflăm din nou sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti (1868), timp în care continuă să colaboreze cu revista „Familia” şi pregăteşte romanul său Geniu pustiu, un roman rămas neterminat între manuscrisele sale, dar care prin „varietatea de motive romantice şi experienţe metafizice este un nesecat izvor al eminescianismului”11 . În toamna anului 1869, Eminescu pleacă la Viena. Începând cu data de 2 octombrie apare înscris la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Viena, ca auditor extraordinar, întrucât îi lipseau atestatele pentru studiile preliminare. Frecventează cursurile profesorilor Robert Zimmermann, Theodor Vogt, Karl Sigmund Barach, Rappaport, Lorenzvon Stein, dar nu se limitează doar la aceştia ci încearcă traduceri din Kant, citeşte pe Spinoza şi pe Fichte. De asemenea, se înscrie în „Societatea Literară-socială «România»”(20 octombrie) şi în „Societatea literară şi Ştiinţifică”(23 octombrie). Eminescu militează pentru unirea celor 2 societăţi, fapt ce se va realizează în 20 martie/8 aprilie 1871, sub numele de „Societatea Academică Social- literară«România Jună»”. În 1870, îşi face debutul în publicistică, tipărind în ziarul „Albina”(7/19 şi 9/21 ianuarie) articolul „O scriere critică” în care apără memoria fostului său profesor. Dovedeşte o bună cunoaştere a opiniilor filosofice ale lui T. Maiorescu şi o vervă polemică de temut. Pe cât de discretă şi elegiată se dovedeşte a fi producţia lirică, desprinsă parcă de realitatea pe care o întâlnea, pe atât de vehementă şi realistă era activitatea sa publicistă; articolele „Să facem un 10 congres”, „În unire e tăria” şi „Echilibru”, publicate în 1870 în „Federaţiunea” din Pesta, demonstrând acest lucru. Aici susţine punctul său de vedere privitor la români, dominat de conştiinţă şi de sentimentul acut al obligaţiei de a lupta pentru drepturile lor politice şi naţionale, cu o vehemenţă aproape egală cu cea căruia îi dăduse curs în Junii corupţi. O fază nouă în viaţa literară a lui Eminescu, începe odată cu trimiterea, de la Viena, a primelor sale versuri către o revistă ieşeană, singura cu prestigiu deja câştigat –„Convorbiri literare”. Apariţia în revistă a poeziei Venere şi Madonă, publicată în numărul din 15 aprilie 1870 marchează „o dată istorică”12 în raporturile dintre poet şi revista Junimii, reprezentând totodată începutul unei îndelungate colaborări „care a sfinţit paginile publicaţiei ieşene”13 . Poezia anunţă încă de pe acum pe viitorul poet liric de suflu superior, apreciat de îndată de membrii societăţii Junimea, în special de însuşi mentorul ei, T. Maiorescu, care prin inteligenţa şi superioritatea-i culturală, a intuit în Eminescu, fără a-l cunoaşte, un adevărat talent: „Ai dreptate!”, îi spune Maiorescu lui I. Negruzzi, „aici pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?”14. După publicarea poeziei Venere şi Madonă, destinul revistei junimiste se identifică în multe aspecte cu cel al poetului pe care-l va consacra. Astfel, încurajat de entuziasmul societăţii care-l primise cu atâta căldură, Eminescu trimite, tot din Viena, a doua poezie Epigonii – şi mai târziu Mortua est!, poezie care, deşi nu era în spiritul orientării publicaţiei junimiste, este publicată în fruntea „Convorbirilor literare” din 15 august 1870; ea este însoţită şi de o scrisoare explicativă, prin care poetul doreşte să întâmpine eventuale obiecţii ale esteticianului junimii referitoare la fondul de idei al poemului, atrăgând atenţia junimiştilor că elogierea unor poeţi ca Bolliac, Mureşan şi Eliade nu este „pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, necontenită cu care lucrau ei.” Mai departe, revenind la poemul său după o lungă paranteză, Eminescu, scrie despre acesta referindu-se şi la poeţii tineri, unii junimişti: „Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi 11 naivă a predecesorilor noştri, şi lucrarea noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români tineri, se manifestă acel aer bolnav, deşi dulce, pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Schelitti, aşa Matilda Culger – e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de către colorile şi formele frumoase, ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideii. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau”15 . Chiar de la primele poezii publicate în „Convorbiri literare”, în special prin Epigonii, Eminescu se detaşează definitiv de producţia lirică a epocii, reprezentativă prin Alecsandri până în acel moment, devenind în cel mai scurt timp cel mai important scriitor al vremii, aducând în literatura noastră un „nemaicunoscut suflu romantic, rezultat dintr-o putere extraordinară de a imagina”16 , şi marcând în acelaşi timp un moment unic al literaturii române, după cum avea să observe şi cel mai de seamă critic al vremii în articolul „Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871)”: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu”17. Colaborarea cu revista ieşeană se înteţeşte, dovadă că activitatea intensă desfăşurată pentru pregătirea serbării de la Putna nu-l împiedică să-şi continue relaţiile cu redacţia revistei „Convorbiri literare” şi să-i trimită noi colaborări. În noiembrie 1870 îi apare povestea Făt-Frumos din lacrimă, în martie 1871 poezia Mortua est!, iar în iunie Înger de pază şi Noaptea. Junimea, Maiorescu în primul rând, cel care descoperă acest geniu „cuprins de lumea ideală”, îşi asumă un număr de merite în formarea poetului, în sensul că el cuprinde în sfera sa de interes multe aspecte din viaţa exterioară şi interioară a acestuia. Colaborările erau însoţite de o corespondenţă cu redactorul revistei, în care Eminescu îşi arată decepţionarea şi neîncrederea în propriile-i creaţii, neliniştile eului ascuns, invadat de imagini şi vise, de abstracţiuni filozofice şi frumuseţi poetice, vorbind lumii prin forţa Next >