1 CANDREA ANTONETA LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ ÎMBOGĂŢIREA ŞI NUANŢAREA VOCABULARULUI ELEVILOR PRIN ACTIVITĂȚILE DISCIPLINEI LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR 2 CUPRINS Introducere…………………………………………………………………………. 3 CAPITOLUL I. Comunicarea. Importanța comunicării interumane I.1. Particularităţile psihopedagogice ale elevilor de vârstă şcolară mică…………… 6 CAPITOLUL II. Dezvoltarea limbajului prin îmbogățirea vocabularului şi achiziţia structurii gramaticale a limbii române a elevilor din învățământul primar II.1. Studiul individual, o modalitate de a se îmbogăți bagajul lexical al elevilor……………………………………………………………………………………… 12 II.2. Sensul propriu și sensul figurat al cuvintelor. Figurile de stil identificate la nivelul ciclului primar……………………………………………………………………………… 15 CAPITOLUL III. Studiu investigativ privind utilizarea exercițiilor de îmbogățire și nuanțare a vocabularului în învățământul primar………………………………………. 23 III.2. 27 46 CAPITOLUL IV. Concluzii și recomandări metodice privind utilizarea exercițiilor de îmbogățire și nuanțare a vocabularului în învățământul primar……… 48 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………… 52 3 INTRODUCERE Importanţa cunoaşterii temeinice de către elevi a limbii materne se înscrie pe coordonatele majore ale preocupărilor tuturor popoarelor civilizate. Limba română este sufletul întregului învăţământ, ea reprezintă o sinteză a experienţei de veacuri a poporului român. Prin studiul ei, copiii se integrează în viaţa spirituală a poporului. Studiul limbii şi literaturii române începe chiar din grădiniţă şi accentul mare cade a se pune pe ciclul primar odată cu predarea sunetelor şi alfabetului limbii române, predarea făcându-se integrativ. Predarea limbii şi literaturii române ridică probleme complexe. În condiţiile în care gândirea elevilor este preponderent concretă, învăţătorul are menirea de a-i conduce la elaborarea unor generalizări a căror utilitate în predarea-învăţarea limbii este indispensabilă. Prin tot ceea ce întreprinde şi prin exemplul personalităţii sale, învăţătorul este un moderator al structurii personalităţii copilului, în stadiul cel mai decisiv al devenirii sale. Studiul limbii şi literaturii române în ciclul primar ocupă un loc important întrucât are un rol hotărâtor în comunicarea orală şi scrisă a elevilor. Sarcina şcolii nu este numai aceea de a-l învăţa pe copil să citească. A şti să citeşti înseamnă a dobândi o tehnică ce nu are valoare decât atunci când cel ce citeşte înţelege ceea ce citeşte. O atenţie deosebită trebuie acordată necesităţii înţelegerii mesajului pe care textul scris îl transmite către cititori, a descifrării sensurilor profunde pe care acesta îl conţine. Este necesar să educăm şi să formăm minţi profunde şi deschise, curioase şi îndrăzneţe, care să înţeleagă, să simtă, să se încarce cu frumuseţea şi înţelepciunea cuvântului, pentru ca apoi, trecându-le prin filtrul propriei lor gândiri şi personalităţi să ne bucure cu alte gânduri şi sentimente transpuse în cuvânt. Datoria învăţătorului este aceea de a-i ajuta pe şcolari să descopere sensurile ascunse ale cuvintelor, pentru că înţelesul unei opere literare nu este în funcţie de subiect, ci de felul în care este tratat acest subiect. Această activitate răspunde unei sarcini majore care revine studiului limbii române: îmbogăţirea, precizarea, activizarea şi nuanţarea vocabularului elevilor, dezvoltarea posibilităţilor de operare cu mijloace verbale până la nivelul capacităţii de formulare personală, originală, artistică chiar. Capacitatea de a comunica atât oral, cât şi scris este de neconceput în afara stăpânirii unui limbaj bogat, a sesizării sensurilor şi semnificaţiilor variate ale cuvintelor, a capacităţii de exprimare variată, flexibilă. 4 Pornind de la aceste deziderate am abordat tema Îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului elevilor prin activitățile disciplinei limba și literatura română în învățământul primar. Lucrarea este structurată în două părţi: una teoretică, în care sunt prezentate clasificări teoretice, definiţii şi caracteristici ale unor concepte de limbă şi a doua parte, cea practică, având caracter metodologic, în care sunt ilustrate modalităţi specifice îmbogățirii și nuanțării vocabularului elevilor prin diverse exerciţii de recunoaştere, de înlocuire, de creativitate, cât şi activități diverse în care s-au utilizat metode didactice tradiționale și moderne, încheind cu realizarea unei micro-investigaţii de tip experimental pentru a observa contribuţia exerciţiilor și activităților legate de dezvoltarea vocabularului și cultivarea expresivităţii în comunicarea orală şi scrisă. Capitolul I, Comunicarea. Importanța comunicării interumane, tratează aspecte referitoare la particularităţile psihopedagogice ale elevilor din învățământul primar, raportate la noul model comunicativ-funcţional utilizat în studierea limbii şi literaturii române. Capitolul al II-lea, Dezvoltarea limbajului prin îmbogățirea vocabularului şi achiziţia structurii gramaticale a limbii române a elevilor din învățământul primar, accentuează rolul studiului individual care poate constitui o modalitate de a se îmbogăți bagajul lexical al elevilor. De asemenea, explică înțelegerea corectă a sensului propriu și sensului figurat al cuvintelor, definind apoi și exemplificând figurile de stil identificate la nivelul ciclului primar. Capitolul al III-lea, Studiu investigativ privind utilizarea exercițiilor de îmbogățire și nuanțare a vocabularului în învățământul primar, cuprinde un studiu comparativ desfăşurat la clasele pregătitoare A şi B ale Școlii Iorgu Radu Bârlad, în anul şcolar 2012- 2013, pornind de la ipoteza că exerciţiile de îmbogăţire şi nuanţare a vocabularului dezvoltă expresivitatea în comunicarea orală şi scrisă. Studiul s-a realizat în două etape: etapa iniţială, în care am lecturat basmul popular Turtiţa (însoţit de 8 imagini sugestive), iar copiii, individual, au povestit şi repovestit basmul (cu şi fără imagini), aceasta pentru a măsura bogăţia şi nuanţarea vocabularului lor. În urma analizei şi interpretării rezultatelor obţinute, am considerat eficientă realizarea etapei formativ-ameliorativă care s-a desfăşurat pe o perioadă de două semestre, etapă în care am utilizat la clasă modalităţi variate de abordare a diverselor exerciţii și activități, în vederea dezvoltării comunicării orale şi scrise. În etapa finală-evaluativă am lecturat povestea Scufiţa Roşie de Charles Perrault 5 (însoţită de imagini reprezentative), iar ei au povestit-o şi repovestit-o, individual (cu şi fără imagini) pentru a putea observa contribuţia pe care au adus-o activităţile și exerciţiile în privinţa bogăţiei şi nuanţării vocabularului, pe lângă ceilalţi factori interni și externi, asupra dezvoltării limbajului la elevi, comparând rezultatele evaluării finale cu cele ale evaluării iniţiale. Concluziile, sugestiile și propunerile din finalul lucrării care constituie Capitolul al IV-lea intitulat Concluzii și recomandări metodice privind utilizarea exercițiilor de îmbogățire și nuanțare a vocabularului în învățământul primar, vizează continua perfecţionare a demersului didactic, utilizarea unor strategii specifice vârstei şcolare mici, constituind o călăuză în conceperea scenariului didactic pentru însuşirea noţiunilor de limbă, dar şi un real instrument de receptare a comunicării orale şi scrise.6 CAPITOLUL I Comunicarea. Importanța comunicării interumane I.1. Particularităţile psihopedagogice ale elevilor de vârstă şcolară mică Dezvoltarea psihică se realizează în stadii. Fiecare stadiu se caracterizează printr-o configuraţie proprie de procese şi însuşiri psihice. Trecerea de la un stadiu la altul marchează un salt nu numai în cadrul competenţelor psihice, ci şi în cadrul personalităţii în ansamblul său. Totalitatea relaţiilor funcţionale, a trăsăturilor diverselor componente psihice rezultate din aceste relaţii şi a schimbărilor care se produc în interiorul unui stadiu constituie profilul psihologic al stadiului respectiv. Din punct de vedere intelectual asistăm la un progres al gândirii care începe să devină noţională. Ea se depărtează încetul cu încetul de datele ce i le oferă percepţia, fără să se depărteze total de ele. Gândirea devine predominant concretă. Procesul gândirii se realizează, totuşi, cu ajutorul unor operaţii logice. După expresia lui Jean Piaget, este vorba de aşa-numita perioadă a operaţiilor concrete (Piaget, 1980, p. 51). Operaţiile se desfăşoară pe plan mental, dar continuă să fie legate de acţiunea cu obiectele şi datele pe care le oferă percepţia. Această acţiune capătă însă o structură operatorie, putându-se compune în mod tranzitiv şi reversibil. Copilul de vârstă şcolară mică devine apt pentru asimilarea unor cunoştinţe care depăşesc sfera manipulării practice sau a contactului nemijlocit cu obiectele; se formează universul său intelectual, cunoaşte o expansiune mult mai mare. Noţiunile lui au un caracter concret şi empiric, trăsăturile esenţiale şi neesenţiale nu sunt diferenţiate, sfera acestora nu este precis conturată şi nu se pot organiza în sisteme ierarhice. Dezvoltarea limbajului se manifestă mai ales prin îmbogăţirea vocabularului şi prin achiziţia structurii gramaticale a limbii. Odată cu intrarea în şcoală şi învăţarea citirii şi scrierii, copilul dobândeşte conştiinţa limbajului. Limbajul intern, formă specifică a gândirii, este în bună măsură tributar scris-cititului; în absenţa acestuia, se maturizează funcţional cu câţiva ani mai târziu. Şcolarul mic memorează îndeosebi ceea ce se bazează pe percepţie, insistând asupra detaliilor şi asupra a ceea ce îl impresionează mai mult. Sporeşte treptat ponderea memoriei voluntare şi a memoriei logice. Se întâlneşte adesea şi tendinţa de manevrare mecanică; dar, 7 această formă a memoriei se manifestă mai ales atunci când ei sunt obligaţi să înveţe un material verbal abstract al cărui conţinut nu este accesibil vârstei. Oricât de bogat ar fi materialul intuitiv, învăţătorul face apel la imaginaţia elevilor. Trăsătura caracteristică a vârstei şcolare mici este destrămarea progresivă a confuziei dintre lumea imaginară şi lumea reală în care trăieşte copilul. Trecerea de la joc, activitatea predominantă a preşcolarului, la învăţare, ca activitate principală a şcolarului, are loc în condiţiile unei intense dezvoltări a interesului pentru şcoală şi învăţare. La vârsta şcolară mică, sensibilitatea emoţională se manifestă în faptul că elevul este uşor şi intens impresionat. Anumite situaţii pe care adultul le reflectă în mod indiferent sau cu obiectivitate, lui îi provoacă bucurie, tristeţe sau nemulţumire. Sentimentele şcolarului devin mai complexe, îşi îmbogăţeşte conţinutul datorită îmbogăţirii experienţei sale în legătură cu fenomenele din natură. În dezvoltarea sa genetică, gândirea parcurge o serie de stadii, descrise şi analizate de Jean Piaget, în concepţia căruia psihicul, deci şi gândirea, este conceput ca o formă superioară de adaptare care presupune la rândul ei două componente independente: asimilarea informaţională în conformitate cu schemele operatorii şi experienţele de care dispune subiectul şi acomodarea, ca restructurare a modelelor de cunoaştere şi ca prelungire a experienţei. Edificiul intelectual evoluează de la simplu la complex, fiind posibile şi asimilări ale asimilărilor precum şi acomodări ale acomodărilor (Piaget, 1965, p. 169). Primul stadiu este cel al inteligenţei senzorio-motorii; ocupă exclusiv perioada de la naştere şi până în jurul vârstei de 2 ani. • Stadiul preoperaţional între 2 şi 7 ani; • Stadiul operaţiilor concrete între 7 şi 11-12 ani; • Stadiul operaţiilor formale între 11-12 şi 18 ani. Stadiul operaţiilor concrete se caracterizează prin grupări operaţionale (au caracter de sistem închegat şi stabilizat, ceea ce echilibrează cu apariţia conceptelor) care au fost pregătite şi schiţate încă din stadiul anterior al gândirii intuitive. Operaţie concretă înseamnă o operaţie efectuată asupra lucrurilor percepute sau reprezentate. Modificarea sensibilă ce intervine în preajma sau la debutul vârstei şcolare, în dezvoltarea mentală, constă în apariţia capacităţii de explicare prin relaţii cauzale.8 Acum, pentru prima dată, gândirea dobândeşte o organizare propriu-zis logică, structura de grup, de ansamblu şi îşi dezvoltă treptat operaţiile. Sincretismul, intuiţiile globale se conturează, începând să se înfiripe coordonări între elemente. În acest stadiu intuiţiile articulate sau reprezentările figurate nu dispar, ci persistă ca bază a operării, fiind incluse în structurile gândirii discursive. În cazul grupărilor între operaţii se constată o deplină solidaritate: o operaţie se defineşte prin cealaltă, (opusă sau reciprocă) şi funcţionează, într-un raport mutual cu cealaltă. Operaţiile izolate nu există. Sunt numai structuri de ansamblu, înăuntrul cărora operaţiile se coordonează şi numai aşa dobândesc proprietatea de operaţii intelectuale. Vârsta cuprinsă între 7-11 ani (mica şcolaritate) se complică şi se perfecţionează, grupurile de operaţii prefigurând grupul operaţiilor formale. În timp ce în stadiile anterioare, gândirea era centrată pe o stare particulară a obiectului şi dintr-un punct de vedere particular al subiectului, în stadiul operaţiilor concrete, gândirea se decentrează, devine brusc sistematică, nu mai depinde de însuşirile particulare ale obiectivului, ci se străduieşte să urmeze toate transformările succesive. La vârsta de 6 ani copilul se ridică la un nivel de generalizare mai mare faţă de cei de la grădiniţă, poate grupa mai lesne obiectele, după o însuşire comună şi esenţială cum ar fi: mijloace de transport, legume, fructe etc. În acţiunile sale rămâne legat de concret şi face legături între acţiune şi cuvânt. Prin studiul literaturii îşi formează un limbaj interior, trăieşte emoţii şi sentimente, este atras de personaje şi încearcă să le imite, în special pe cele pozitive. Mulţi sunt apropiaţi de basmele pe care le pot asculta de mai multe ori, dar sunt şi copii, în special băieţi, care sunt atraşi de elemente fantastice, dar nu vor cai înaripaţi şi personaje cu însuşiri deosebite, ci rachete şi extratereştri. Preșcolarul este stăpân pe sine, îşi ordonează gesturile, are putere de concentrare mai mare, poate participa la activităţi de învăţare mai mult timp decât în perioada grădiniţei. Este atent cu propria persoană, se poate interioriza şi, când se află în această stare, este greu de schimbat. Simte dorinţa de a-i ocroti pe cei mici, doreşte să converseze mai mult cu cei mari şi să fie ascultat, îşi poate prezenta anumite idei şi încearcă să le susţină, pune întrebări şi aşteaptă răspunsuri. Orizontul de cunoaştere se lărgeşte şi doreşte acest lucru, vrea să se comporte asemenea celor mari, uneori depăşindu-şi posibilităţile şi descurajându-se uşor când nu reuşeşte; de aceea este necesar să ne ocupăm de întărirea încrederii lor în forţele proprii.9 Exprimarea este mai sigură, propoziţiile sunt, de regulă, dezvoltate. Dacă a exersat în grădiniţă, reuşeşte să aşeze în ordine logică mai multe propoziţii dezvoltate. În perioada şcolarităţii, copiii înregistrează importante progrese în dezvoltarea psihică şi intelectuală, iar învăţarea organizată devine tipul fundamental de activitate. În şcoală obţin cunoştinţe, îşi formează priceperi şi deprinderi pe care n-ar putea să le dobândească singuri. Pe de altă parte, şcoala impune modelele ei de viaţă, le imprimă modificări în universul interior, îi formează pentru viaţa socială (Creţu, 2007, p. 207). La venirea în şcoală, dacă grădiniţa le-a satisfăcut nevoile de educaţie, stăpânesc în bună măsură sistemul limbii. Totuşi, deprinderile nu sunt solide şi influenţele mediului înconjurător pot fi puternice, de aceea, sub raportul exprimării, se întâlnesc elevi cu modificări de limbaj determinate de mediul cultural în care s-au dezvoltat şi de eventualele deviaţii ale limbajului din zonă. Se observă, de asemenea, discordanţă între vocabularul activ şi cel pasiv şi oscilaţii în stabilirea semnificaţiei unor cuvinte. Defectele de pronunţie mai des întâlnite sunt: • înlocuirea unor sunete mai greu de pronunţat, de exemplu r şi l (melg în loc de merg, căluţă în loc de căruţă etc.); • înlocuirea lui j cu z (zucălii în loc de jucării); • excluderea unor sunete (placă în loc de pleacă); • folosirea incorectă a articolului (Mingea lu fetiţa); • folosirea incorectă a genului ( Păpuşa cu rochie roşu). În clasele primare se formează deprinderile intelectuale de bază: scrisul, cititul şi calculul. Copilul devine elev, îşi schimbă statutul social, este mai important în familie şi în grupul de școlari. Dincolo de 7 ani, dacă a fost depăşită faza anterioară, se intră în perioada de relativ calm, de adaptare satisfăcătoare şi de trăire, mai degrabă interioară, a tuturor felurilor de evenimente cotidiene. Această repliere interioară pregăteşte, către 8 ani, o expansiune caracteristică în relaţiile cu mediul, manifestate ca largă, dar calmă curiozitate. La 9 ani apar evident capacităţi noi de autoconducere şi autonomie şi astfel copilul devine mai ordonat, mai perseverent şi chiar simte nevoia organizării timpului său. La 10 ani se atinge un fel de apogeu al copilăriei, manifestat printr-o anume siguranţă faţă de sarcinile şcolare (...) şi o anume capacitate de stăpânire de sine (Creţu, 2007, p. 208). Next >