< Previous10 Profesorul în învățământul primar – manager şi formator al procesului instructiv educativ În societatea tradiţională, valorile promovate de şcoală erau ascultarea, disciplina, supunerea faţă de învățător. Acesta avea o poziţie privilegiată în câmpul şcolar, spre deosebire de elev, văzut drept obiect pasiv al procesului de învăţământ. Coordonatele se modifică însă în şcoala modernă, care pune accent pe alte valori, cum ar fi cooperarea, competiţia pozitivă şi iniţiativa proprie. Acţiunea definitorie a şcolii rămâne educaţia, considerată un proces destinat exclusiv omului şi care vizează disciplinarea şi civilizarea acestuia, din perspectiva unui ideal de personalitate umană, propus şi dorit chiar de societate. Ioan Cerghit definea educaţia din mai multe unghiuri, ca proces, prin care fiinţa umană este supusă unei transformări îndelungate, ca acţiune de conducere, omul devenind o fiinţă formată şi autonomă, dar şi ca acţiune socială sau ca relaţie desfăşurată între doi poli, educatorul şi cel care este educat. Funcţiile educaţiei sunt diverse şi se referă la transmiterea valorilor pe care societatea le posedă, la pregătirea şi la formarea oamenilor sau la valorizarea creaţiilor culturale. Educaţia trebuie să ţină cont de particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor, folosind metode şi strategii optime de dezvoltare. Ea trebuie, de asemenea, să stimuleze imaginaţia şi exprimarea lor, oferindu-le un cadru favorabil creşterii, fără a le impune un cadru rigid, prestabilit. Dacă altădată metoda predominantă de desfăşurare a lecţiei era expunerea, pentru că oferea posibilitatea cadrului didactic să-şi etaleze bagajul de cunoştinţe, astăzi se pune accent pe metode moderne, care să-l transforme în manager al învăţării, iar elevului să i se creeze cadrul unei manifestări proprii, pentru a-şi putea forma puncte de vedere personale. Însuşi procesul de învăţământ se îmbogăţeşte cu o nouă latură, evaluarea, care vine să completeze predarea şi învăţarea, astfel încât cadrul didactic îşi sporeşte atribuţiile, dar, pe de altă parte, dă posibilitatea elevului să ia parte la instruirea proprie, profesorul coordonând acest proces. Lecţia, ca formă de bază a desfăşurării instrucţiei şi educaţiei, devine o suită de evenimente care pot fi segmentate, fiecare având coerenţă şi conducând copiii spre realizarea 11 obiectivelor. Acest demers se află sub incidenţa unor principii didactice, care îl orientează şi care vizează alegerea unor metode specifice, selectarea celor mai utile strategii. Principiul caracterului educativ al instruirii ţine cont nu de cunoştințele pe care elevul le va fi asimilat la sfârşitul procesului educativ, ci de modul în care aceste cunoştinţe vor fi aplicate. Tot acest principiu insistă asupra formării unor princeperi şi deprinderi de muncă individuală şi intelectuală, mutând accentul de pe informativ pe formativ. Un alt principiu este cel al însuşirii conştiente şi active. Învăţământul tradiţional se axa pe respectarea intervalului de timp alocat orei, în dauna școlarilor, care nu asimilau în mod corect informaţiile transmise. Acest principiu, însă, insistă asupra unei apropieri între ei şi conţinutul curricular şi cere ca ambii parteneri să se implice în procesul didactic. Efortul este dublu. Pe de o parte, învățătorul trebuie să cedeze o parte din atribuţii, renunţând la poziţia centrală care i se atribuia în învăţământul tradiţional. De cealaltă parte, elevul este stimulat să aibă încredere în posibilităţile proprii şi să-şi depăşească pasivismul. Câmpul şcolar educativ modern se desfăşoară, aşadar, între două elemente care trebuie să participe în egală măsură. Cadrul didactic, manager şi formator al procesului instructiv- educativ, şi școlarul, obiect şi subiect al acestui proces, dobândind autonomie şi formându-se în spiritul responsabilităţii şi al culturii civice. Axat pe transmiterea de informaţii şi excluzând rolul elevului ca partener al procesului instructiv-educativ, învăţământul tradiţional promova o învăţare de menţinere, aşa cum o definea J. W. Botkin. Acest tip de învăţare, caracteristic unei societăţi tradiţionale, se baza pe o simplă transmitere de cunoştinţe, necesare pentru a face faţă unui sistem de viaţă cunoscut, recurent, din care inovaţia lipsea cu desăvârşire. Profesorul în învățământul primar avea rolul de a facilita acest transfer de informaţii, neglijând funcţia formativă a învăţării şi neacceptând intervenţiile lor. De altfel, se dorea cultivarea unui spirit obedient din partea acestora din urmă, care excludea imaginaţia şi iniţiativa. Prejudecata învățătorului, notează Emil Stan, de cele mai multe ori neconştientizată ca atare, era aceea că școlarul nu trebuie să se mişte decât în cadrele fixate şi că nu are niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte cadrele ca atare sau activitatea de fixare a lor. În acest context, autoritatea se întemeia pe câteva elemente: statut, experienţă, volum mai mare de cunoştinţe. 12 Secolul al XXI-lea a modificat însă poziţia pe care şcoala trebuie să o aibă. Societăţile multiculturale, care pun accentul pe diversitate şi pe acceptare, se lovesc de un sistem educativ rigid, în care predomină o viziune monoculturală şi care nu este pregătit să se înnoiască. Strategiile didactice rămân învechite, promovând o cultură etnocentristă şi ignorând valori precum toleranţa, egalitatea, respectul, valori recunoscute deja de societăţile democratice. În paradigma tradiţionalistă, educatorul era cel care transmitea informaţii, mereu aceleaşi, având o poziţie ce se baza pe autoritate. O autoritate ce nu putea fi contestată şi care domina copilul. Învățătorul avea iniţiativa şi tot el decidea cantitatea de informaţii pe care trebuia să o ofere, fără a ţine cont de particularităţile acestora. Instrucţia era aceeaşi pentru toţi şi aceleaşi informaţii erau solicitate tuturor. Lecţia, demersul educativ de bază, nu era altceva decât o succesiune monotonă de secvenţe, în care elevul îşi asuma rolul pasiv de a recepta informaţii, pe care trebuia apoi să le reproducă întocmai, fără a le îmbogăţi. Dincolo de latura informativă a educaţiei, trebuie să se pună accent pe formativ, astfel încât școlarii să poată face faţă unor situaţii noi, care necesită nu numai cunoştinte solide, ci şi aptitudini şi abilităţi. Tendința actuală a învăţământului modern – latura formativă a educaţiei în învățământul primar Pedagogia activă, caracteristică învăţământului modern, face posibilă trecerea de la transmiterea de cunoştinţe la formarea de deprinderi şi de abilităţi, accentuând astfel latura formativă a educaţiei. Modelul magistricentric, al dascălului aflat în centrul procesului instructiv-educativ, este considerat depăşit şi este înlocuit de o viziune pedagogică nouă, în care elevul joacă rolul cel mai important, devenind parte activă a instruirii sale. După 1989, şcoala românească s-a văzut în situaţia ingrată de a se confrunta cu o societate a cărei dezvoltare era mult mai rapidă. Paradoxal, şcoala a cunoscut o schimbare mai lentă, mai ales în planul actorilor educaţionali, care au găsit un refugiu în paradigma tradiţionalistă a educaţiei. 13 Pragul psihologic cel mai greu de trecut este acceptarea autentică a copiilor ca factori reali în derularea evenimentelor proprii câmpului educativ şcolar. Se pare că indiferenţa este caracteristica dominantă atât a lor, cât şi a profesorului: lipsa de entuziasm a primilor, dar şi neputinţa corpului profesoral de a declanşa o reacţie controlată şi eficientă în raport cu factorii care îi erodează statutul sunt semnul crizei profunde din sistemul nostru de învăţământ. Total diferită de pedagogia tradiţională, pedagogia modernă modifică rolul jucat de polii educaţionali, mutând accentul pe elev. Abandonarea limbii de lemn, folosirea unui discurs nou, mobilizarea copiilor în procesul educativ sunt numai câteva dintre caracteristicile acestei pedagogii. Întrebarea dominantă a învăţământului modern este ce rol alege şcoala să joace în societatea actuală şi cât de pregatită este să facă faţă schimbărilor provocate de globalizare. Idealul educaţional este legat de valorile culturale ce trebuie asimilate, de tipul de personalitate impus de societate, dar şi de nevoile elevului. Nu mai este vorba de un model educaţional standard, ci de unul dinamic, în concordanţă cu noile realităţi şi capabil să reziste la schimbări. Dacă învăţământul tradiţional era privit ca un proces de transmitere de informaţii, în cadrul căruia profesorii reprezentau poziţia dominantă, învăţământul modern primeşte alte trăsături. Cadrul didactic nu mai este transmiţător, ci facilitator de cunoştinţe, folosind dialogul şi cooperarea în relaţia cu elevii. Acesta va şti să coordoneze procesul educativ, astfel încât toţi să atingă obiectivele stabilite şi va fi capabil, de asemenea, să-i ajute să-şi formeze capacităţi de muncă individuală şi să folosească tot ceea ce au dobândit. Din perspectiva pedagogiei moderne, a preda devine un demers educativ în cadrul căruia sunt mobilizate resursele clasei de elevi, aceasta fiind motivată permanent să parcurgă procesul instructiv. O altă componentă a învăţării este evaluarea, modalitate prin care profesorul stabileşte măsura în care obiectivele au fost atinse şi prin care va pune la punct o strategie didactică mai eficientă pentru următorul proces instructiv. Activitatea independentă desfăşurată de elevi devine, astfel, concludentă şi necesară, dând dovada utilităţii metodelor abordate. Învățătorul va organiza şi va coordona acest demers instructiv, exercitând funcţii diverse, de organizare a activităţii, de impunere a unor metode, de dezvoltare a unor capacităţi şi de personalizare a activităţii didactice. 14 Învăţământul modern nu caută să scoată în evidenţă rolul profesorului, ci vine în întâmpinarea cerinţelor societăţii, propunând strategii didactice potrivite pentru formarea elevilor. Experienţa tradiţiei şi capacitatea de inovare şi de creativitate sunt noile repere ale şcolii, care propune educaţii noi, în acord cu societatea globală: educaţia pentru pace, educaţia ecologică ori educaţia pentru o societate multiculturală. De asemenea, metoda predominantă de desfăşurare a instrucţiei este metoda euristică, deoarece învăţarea prin descoperire asigură școlarilor o dobândire conştientă a conţinutului curricular, fiind uşor de reactualizat, odată trecut prin filtrul propriu. Şcoala trebuie să încurajeze formarea unui spirit critic, a unor atitudini pozitive şi a studiului individual, antrenând copiii în activităţi diverse şi diversificate, pentru a-i face să renunţe la rolul pasiv. Profesorul, ca organizator al procesului instructiv-educativ, trebuie să dea dovada unor capacităţi psihopedagogice, alegând materialul didactic pe care îl va prezenta într-o formă cât mai accesibilă. De asemenea, el trebuie să adopte o cale eficientă de comunicare, exercitând influenţe constructive asupra lor şi să utilizeze moderat autoritatea şi puterea. Stilul managerial pe care profesorul în învățământul primar îl adoptă este demersul realizat de acesta, constând în identificarea şi valorizarea resurselor umane şi tehnice ale clasei de elevi. Kenneth Moore menţioneză trei stiluri manageriale, fiecare având caracteristici proprii: o Stilul autocratic vizează un cadru didactic ale cărui acţiuni se caracterizează prin dominaţie, presiune şi putere. Școlarii nu au posibilitatea de a-şi spune punctul de vedere, desfăşurându-şi activitatea într-o atmosferă stresantă, a cărei dominantă este frica. o Stilul democratic presupune o împărţire a sarcinilor şi a responsabilităţilor din cadrul clasei, elevii formându-şi deprinderi şi abilităţi. Ei sunt astfel încurajaţi să ia decizii, să-şi asume responsabilităţi. o Stilul laissez-faire este caracteristic unui învățător care nu se implică în organizarea clasei, transferând responsabilitatea numai asupra copiilor şi intervenind numai când este solicitat. De aici, o atmosferă de dezordine şi de haos, improprie desfăşurării unui proces educativ eficient. M. Saunders creionează câteva trăsături ale învățătorului ideal, insistând asupra influenţei pe care o are în clasa de elevi şi asupra rolului său formativ. Astfel, un profesor modern îşi coordonează cu atenţie predarea, insistând asupra funcţiei evaluative şi asigurându-se că elevii şi-au însuşit în mod corect şi conştient cunoştinţele prezentate. El va 15 lua cele mai bune măsuri pentru optimizarea procesului instructiv şi va adopta un comportament adecvat cu reacţiile lor. Le va înţelege şi accepta punctul de vedere, preocupându-se de toţi în aceeaşi măsură. Acest tip de cadru didactic contrazice învăţământul tradiţional, care promova un cadru didactic inflexibil, distanţat de copiii săi şi de nevoile acestora. Vine să răspundă noilor provocări ale societăţii, propunând un model uman, surprins în multiplă ipostază: organizator, iniţiator, formator şi evaluator al procesului de învăţământ. Astfel, prin actorii săi educaţionali, şcoala propune un model de comportament şi de iniţiativă, axându-se pe valori, cum ar fi respectul, munca individuală, tradiţia, imaginaţia creatoare. În procesul de învăţământ, elevii trebuie să părăsească poziţia de receptori pasivi şi să devină parte creativă, activă şi cooperantă, trebuie ajutaţi să-şi asume nu numai drepturi, ci şi responsabilităţi, întrucât acestea din urmă îi vor ajuta să-şi formeze un spirit civic. Se promovează un rol nou al școlarilor, fiind stimulaţi să dobândească abilităţi şi capacităţi. De asemenea, se pune mare accent pe studiul individual, pentru ca, odată ieşiţi din câmpul şcolar, să fie capabili să-şi continue educaţia, abordând latura informală a acesteia. Societatea actuală, aflată în plin proces de globalizare, propune modele îndoielnice, pe care tinerii şi le asumă neţinând cont de faptul că sunt doar imagini care se vând şi care nu însumează trăsături puternice de caracter. Coordonatele vremii, simplu, repede, facil, influenţează şi modul de a gândi şi de a se comporta al tinerilor, care visează cariere de succes, modalităţi cât mai rapide de a face bani, munca pierzându-şi din importanţă. Discursul şcolii, învechit şi bombastic, nu reuşeşte să atragă, deşi elevii îşi petrec o mare parte din timp în acest spaţiu. Valorile vehiculate nu îşi găsesc un corespondent viabil pentru tineri, aceştia îndepărtându-se şi mai mult de educaţia propusă de şcoală. Cartea, altădată cel mai important mijloc de informare şi de divertisment, este astăzi abandonată, în favoarea imaginii, care nu necesită un efort atât de mare. Televizorul, calculatorul, iată modalităţi mult mai plăcute pentru tineri de petrecere a timpului liber. Totul în detrimentul lecturii, a cărţii cu valenţe formative: dezvoltarea imaginaţiei, îmbogăţirea vocabularului etc. 16 Discursul teribilist, atitudinea nonconformistă, toate acestea creionează o generaţie aflată sub semnul confuziei şi al nehotărârii. O generaţie care nu-şi poate găsi identitatea, pentru că nici societatea nu mai ştie care îi sunt trăsăturile caracteristice. Şcoala trebuie să propună o variantă în faţa acestei nehotărâri generalizate şi să identifice strategii optime în desfăşurarea procesului instructiv-educativ, astfel încât să atragă atenţia subiecților şi să le formeze abilităţi şi aptitudini. Influenţele negative exercitate de televizor, în faţa căruia mulţi îşi petrec timpul liber, se reflectă în clasă, pe stradă ori în mediul familial. Dacă școala nu poate ţine pasul cu schimbările societăţii, elevii nu îşi vor căuta refugiul într-un spaţiu care nu le înţelege nevoile şi care nu îi ajută să-şi găsească identitatea. Limbajul lor este primul care trage un semnal de alarmă. Împestriţat cu termeni proveniţi din limba engleză, el reflectă preocupările acestora. Cool, trendy, fresh, full. Iată caracteristicile unei generaţii care trăieşte numai la prezent, nepunând preţ pe experienţa trecutului, care caută senzaţionalul, pentru că se opune plictiselii şi care iubeşte viteza şi schimbarea. De nu vor fi obişnuiţi cu rolul pe care şcoala li-l rezervă, şi anume acela de obiecţi ai educaţiei, nesolicitaţi să răspundă în clasă ori să dea dovadă de creativitate, de imaginaţie, ei se vor elibera de prejudecăţi într-un spaţiu care nu este supus constrângerii şi în care se simt liberi, cum ar fi strada, un spaţiu ieşit de sub incidenţa normelor şi a regulilor. Înstituția școlară trebuie să-şi asume un rol activ şi responsabil în formarea şi educaţia copiilor, propunându-le să se implice şi să participe la propriul proces de formare şi educare, astfel încât să-şi găsească identitatea. 17 PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DE CONSILIERE A PĂRINŢILOR NR. CRT. DATA TEMA ACTIVITĂŢII MIJLOC DE REALIZARE 1. 14.09.2024 Să ne cunoaştem mai bine! Cunoaşterea colectivului de părinţi şi copii, orarul clasei, necesarul de rechizite, stabilirea Comitetului de părinţi. Chestionare Dezbateri Propuneri 2. 21.10.2024 Cât de bine vă cunoaşteţi copilul? Completarea chestionarului pentru părinţi Discuţii 3. 18.11.2024 Influenţele ecranului asupra elevilor Referat Discuţii 4. 09.12.2024 Să învăţăm să fim generoși! Activitate de colectare de haine şi jucării pentru copiii defavorizaţi 5. 20.12.2024 Vine, vine Moş Crăciun! Serbare 6. 20.01.2025 Discutarea rezultatelor obţinute de școlari Comunicări, discuţii, prezentarea planului de recuperare şi dezvoltare 7. 03.02.2025 Cum îmi petrec timpul liber împreună cu copilul meu? Dezbateri Sugestii Propuneri 18 8. 17.03.2025 Familia şi rolul său în educarea copiilor Prezentare material, dezbateri 9. 07.04.2025 Lăsaţi copiii să vină la mine! Expuneri Încondeierea ouălor 10. 12.05.2025 Recompensa şi pedeapsa Prezentare material, dezbatere 11. 30.05.2025 E ziua ta, copile drag! Realizarea unei atmosfere de sărbătoare pentru copii 12. 09.06.2025 Ce-am învăţat împreună? Evaluare finală Demersul didactic al învățătorului se află sub incidenţa unor principii didactice, care îl orientează şi care vizează alegerea unor metode specifice, selectarea celor mai utile strategii. De aceea am dat exemple, în această lucrare metodică, de planificarea activităților cu părinții. Urmează a fi prezentate detaliat zece activități școlare și extrașcolare desfășurate la nivelul învățământului primar, exemple de bune practici, la care am adăugat fotografii făcute în timpul desfășurării demersului didactic sau cu produsele obținute, fiind activități desfășurate de mine, în anul școlar 2024-2025, la clasa la care predau. 19 Exemple de bune practici. Activități școlare și extrașcolare a. Titlul activității: 1 Decembrie – Ziua Națională a României b. Data: 29 nov. 2024 c. Locul desfășurării: sala de clasă d. Participanți: elevi, preșcolari, învățătoarele claselor I B și a II-a B, educatoarea grupei mixte e. Descrierea pe scurt a activității: Cu ocazia Zilei Naționale a României, am desfășurat un program artistic împreună cu clasa I B și grupa mixtă a Grădiniței cu P.N. Perieni. Copiii au venit îmbrăcați în costume populare. În prima parte a zilei, am vorbit despre importanța acestui eveniment, despre fapte și personaje. Au fost recitate câteva poezii patriotice, evidențiind dorința și lupta românilor pentru libertate și unire. Elevii au avut de lucru pe fișe, sarcinile fiind legate de tema zilei. În partea a doua a zilei, am susținut un program artistic, alături de colegele mele și școlarii pe care i-au pregătit. Dintre cântece, amintim: România mea, Țara mea-i un colț de Rai,Cântă cucul, bată-l vina!. În final, toți copiii au primit steaguri tricolore de care s-au bucurat foarte mult. Next >