ȚĂRANU OTILIA-MARIA EFECTELE COMUNICĂRII PRIN INTERNET ASUPRA RECEPTĂRII LITERATURII ROMÂNE ÎN CICLUL GIMNAZIAL August 2026 CUPRINS Argument 1 Capitolul I: Fundamentarea teoretică şi practică a temei . Delimitări conceptuale 4 I.1. Scurt istoric al disciplinei. Importanţa studierii literaturii în gimnaziu. 4 I.1.1. Documente normative în proiectarea lecţiei de literatură română 6 I.1.2 . Contextul european. Indicatori privind calitatea educaţiei şi modul de aplicare a acestora în învăţământul românesc 11 I2. Introducerea şi promovarea în sistemul de învăţământ preuniversitar a noilor tehnologii. E-learning: conceperea educaţiei de mâine 12 I.3.Realitatea virtuală. Textul literar în spaţiul virtual 16 I.3.1 Multimedia. Hipertext. Hipermedia.Cybercultura 16 I.3.2 Limbajul electronic 20 I.4.Concluzii 24 Capitolul al doilea Instrumente şi resurse didactice virtuale la ora de literatură română 27 II.1 Relaţia tehnologie-educaţie-învăţământ. Pregătirea şi perfecţionarea profesorilor în contextul implementării noilor tehnologii 27 II.2 Clasificarea resurselor şi instrumentelor didactice virtuale. Avantaje şi dezavantaje ale folosirii acestora 32 II.2.1 Resurse şi instrumente digitale 32 II.2.2 Avantaje şi dezavantaje ale folosirii resurselor şi a instrumentelor digitale 38 II.3 Impactul folosirii comunicării prin internet asupra creierului uman şi influenţa asupra copiilor în procesul educaţional 41 II.4 Repere ale instruirii centrate pe utilizarea resurselor şi instrumentelor didactice virtuale la nivel naţional 44 II.5 Concluzii 47 Capitolul al treilea Organizarea cercetării pedagogice 49 III.1 Obiectivele cercetării şi ipoteza de lucru 49 III.2 Metodologia cercetării 50 III.2.1. Observația 51 II.2.2 Chestionarul 51 II.2.3. Experimentul psihopedagogic 51 III 3 Organizarea şi desfăşurarea experimentului 53 III 3. 1.Eşantionarea 53 III 3. 2. Strategii didactice folosite 54 III. 3.3. Etapele cercetării 55 Capitolul al patrulea Analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor 69 IV.1 Rezultatele elevilor la evaluarea iniţială 69 IV. 2 Activitatea formativă 73 IV.3 Rezultatele elevilor la evaluarea finală 76 IV.4 Analiza comparativă a datelor, discuţii 80 Concluzii 83 Anexe 87 Bibliografie 107 1 ARGUMENT Motto: „Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori) Lumea în care trăim se schimbă neîncetat, cu globalizarea şi modernizarea care impun provocări uriaşe societăţii. La momentul de faţă, nu ştim cum se vor derula lucrurile şi suntem adesea puşi în poziţia de a învăţa din neobişnuit; în acest parcurs apar greşeli, şi, uneori, tocmai greşelile, înţelese corespunzător, sunt cele care creează contextul pentru învăţare. În generaţiile trecute, profesorii se aşteptau ca lucrurile pe care le transmiteau să dureze cel puţin cât durata unei vieţi medii a elevilor lor; astăzi, şcolile trebuie să pregătească elevii pentru o schimbare economică şi socială mai rapidă decât înainte, pentru locuri de muncă încă necreate, să folosească tehnologii care încă n-au fost inventate, şi să rezolve probleme sociale pe care nu le putem prevedea. Cum susţinem elevii implicaţi, motivaţi, pentru a cuceri provocările viitorului, dar mai ales pe cele ale prezentului? Dilema principală a profesorilor este dacă abilităţile cognitive de rutină, cele mai simplu de predat şi de evaluat, sunt aceleaşi care pot fi digitalizate, automatizate. Acum, succesul educaţional nu mai este reprezentat de capacitatea de a reda sau de a reproduce un conţinut, ci de felul în care exploatează din ceea ce ştim deja şi aplică acele cunoştinţe în situaţii noi. Mai simplu, nu mai sunt răsplătiţi cei care ştiu – Google ştie totul − ci cei care pot executa ceva cu ceea ce ştiu. Căci, astăzi, educaţia ar trebui să fie mai mult despre moduri de gândire noi, să implice creativitatea, gândirea critică, rezolvarea de probleme şi luarea unor decizii pe cont propriu, despre exploatarea noilor tehnologii. În ultimele decenii s-a putut observa o dezvoltare rapidă a mijloacelor media şi multimedia în educaţie. Multimedia este, în genere, termenul folosit pentru a descrie un sistem care înglobează o varietate de mijloace pe lângă text, incluzând grafică, animaţie, video, sunet, şi legături de hipertext. Multimedia are un potenţial enorm în sala de clasă, 2 respectiv, în procesul de învăţare, cu un număr relativ mare de avantaje în ceea ce priveşte textele literare, întrucât face apel la toate aspectele limbii: vorbit, citit, ascultat şi scris. Până în prezent, multimedia a fost folosită ca o resursă suplimentară, pentru activităţi de follow-up sau ca o formă de recompensare în clasă, dar poate oferi o bază eficientă pentru învăţarea limbii şi a literaturii. Pentru unii profesori, multimedia poate fi un instrument cu valenţe reductive, în comparaţie cu actul linear, verbal al lecturii literaturii − o opinie pe care nu par să o împărtăşească şi elevii. Totuşi, introducerea computerului în sala de clasă ar trebui să provoace profesorii să-şi regândească modelele de lucru, în timp ce elevii ar trebui să fie motivaţi să înveţe în alt fel. Scopul lucrării de faţă nu este, în esenţă, să demonstreze că digitalizarea actului de predare este soluţia cea mai potrivită pentru a realiza succesul şcolar, ci doar să pună în evidenţă metodele, resursele şi tehnicile de lucru pe care elevul le găseşte şi în viaţa de zi cu zi. De aceea, pe parcursul cercetării au fost aplicate diverse metode, atât tradiţionale, cât şi moderne, la care au fost adăugate instanţe ale digitalizării. Primul capitol al prezentului discurs urmăreşte o delimitare teoretică a disciplinei, atât în context naţional, cât şi în concordanţă cu planurile efectuate la nivel european, prin cadrul legal al vieţii culturale. De asemenea, vor fi trecute în revistă câteva noţiuni fundamentale, termeni folosiţi exhaustiv în ziua de astăzi, care contribuie la introducerea în temă a subiectului abordat, după care urmează o scurtă caracterizare a ceea ce numim limbaj electronic, cu trăsăturile definitorii. Capitolul al doilea ia în discuţie o serie de aspecte tehnice ale acestui demers, prin referire la relaţia dintre procesul educaţional şi noile tehnologii, avantajele şi dezavantajele folosirii acestora, dar şi elemente care ţin de asigurarea unui mediu de securitate pe internet, respectiv câteva repere în privinţa instruirii asistate de calculator. Departe de a se dori o inventariere a tuturor aspectelor menţionate, acest capitol va încerca o ierarhizare, o efectuare a unei scale valorice care să pună în gardă utilizatorul de tehnologie şi de câteva noutăţi privind claritatea, autenticitatea sau siguranţa datelor găsite online. Cel de-al treilea capitol va rezuma, succint, demersul cercetării, prin enunţarea ipotezei de lucru, descrierea obiectivelor, demersul practic, precum şi organizarea conncretă a cercetării. Capitolul este împărţit în trei secţiuni care vizează cele trei etape ale cercetării: etapa testării iniţiale, etapa aplicării noului mod de lucru, şi etapa evaluării finale. Dacă în primul şi ultimul subcapitol vom prezenta modalitatea de evaluare, obiectivele urmărite şi câteva detalii legate de forma de evaluare aplicată, subcapitolul al doilea va lua în vizor toate resursele şi instrumentele aplicate la clasă. 3 Acest subcapitol împarte resursele şi instrumentele folosite în funcţie de gradul lor de folosire, aplicabilitatea lor, dar mai ales faţă de cel care le aplică sau le utilizează: elevul, respectiv profesorul. Va rezulta un inventar de tehnici de lucru care au fost aplicate la clasă, instrumentate de elevi sau de profesor, fie în procesul de învăţare, fie în cel de evaluare a activităţii elevilor, dar şi în cazul organizării materialelor sau a informaţiilor legate de cele două procese menţionate anterior. Ultimul capitol prezintă analiza, prelucrarea şi interpretarea datelor, ca urmare a cercetării observativ-ameliorative de tip experimental, cu scopul de a valida ipoteza de cercetare. În acest capitol vom regăsi informaţii de tip cantitativ privind efectele evaluărilor iniţiale şi finale, respectiv rezultatele obţinute după aplicarea experimentului didactic. Evoluţia societăţii de astăzi face necesară sincronizarea tuturor aspectelor sociale, printre care se numără şi educaţia, la toate schimbările de paradigmă observabile din ce în ce mai acut. Şcoala nu trebuie înţeleasă ca locul în care elevii vin să primească informaţiile, dimpotrivă: locul în care informaţiile trebuie preluate, prelucrate şi aplicate, pentru ca elevul să iasă de pe băncile şcolii pregătit să facă faţă provocărilor societăţii. 4 CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A TEMEI . DELIMITĂRI CONCEPTUALE I.1. Scurt istoric al disciplinei. Importanţa studierii literaturii în gimnaziu. Interesul scolasticilor faţă de studierea limbii şi literaturii române începe cu mult înainte ca aceasta să capete statutul de disciplină, din perioada în care încep să apară şcoli cu predare în limba română, în care se studiau mai mult decât elemente de factură religioasă. Astfel, în 1754, la Blaj apare Şcoala de obşte, devenită ulterior Şcoala Normală, sub îndrumarea lui Inocentiu Micu Klein şi Pavel Aron. Începând cu secolul al XIX-lea, se dezvoltă şcolile cu limba de predare română, iar în Muntenia, începând cu anul 1818, Gheorghe Lazăr include disciplinele: citire, scriere cu ortografie, gramatica şi sintaxa, poetica împreună cu fabulele şi retorica. În Moldova, Gh. Asachi susţinea dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, iar Ion Heliade Rădulescu scria, în 1826, un Povăţuitor al tinerimii către adevărata şi dreapta citire, în care propunea înlocuirea ceaslovului cu fragmente scurte şi atractive, pe înţelesul copiilor. Interes faţă de studierea metodelor de predare a disciplinei dovedeşte şi Ion Creangă, în lucrarea Metodă nouă de scriere şi citire, urmat de Al. Odobescu şi Ion Slavici, care revizuiesc manuale, introducând informaţii adaptate vârstei elevilor. De asemenea, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă şi Mihail Sadoveanu fac apel la texte din folclor sau texte proprii inspirate din natura înconjurătoare, pentru uzul didactic. În ceea ce priveşte lucrările metodice, se remarcă autorul Paul I. Papadopol, cu lucrarea Metodica limbii române în gimnazii şi licee, în care propune aspecte de morfologie, urmată de Didactica lui Pavel Apostol, în care se evidenţiază introducerea unităţilor de învăţare. Un alt aspect al dezvoltării metodicii predării limbii şi literaturii române se conturează şi prin înfiinţarea în universităţi a unor compartimente specializate, în care profesează nume precum Vistian Goia, Constantin Parfene, D. Ivănuş sau Alina Pamfil. Urmărind o evoluţie a didacticii, se pot stabili o etapă veche (1925 ‒ 1948), a metodicilor istorice, secondată de o etapă intermediară, a metodicilor orientate obligatoriu socialist (1948 ‒ 1989) şi ajungând până la noua etapă (din 1989 până în prezent), a didacticii interdisciplinarităţii, centrată pe finalitatea formativă a disciplinei şi mai puţin pe latura sa informativă. 5 Astfel, trăsăturile definitorii ale disciplinei sunt în prezent deschiderea, decanonizarea, de-şcolarizarea, ceea ce presupune, desigur, impunerea unor noi cerinţe didactice. Formarea de competenţe presupune acum plasarea elevului, sau a educabilului, în centrul activităţii didactice şi conceperea procesului de predare – învăţare în domenii de referinţă noi. Dacă, într-o etapă anterioară, studiul disciplinei a urmărit să formeze un orizont cultural vast, de tip informativ, reforma actuală mută accentul pe formarea de competenţe, cu accent pe competenţa de comunicare şi competenţa culturală. Or, introducerea calculatorului în sala de clasă, respinsă la început cu vehemenţă, nu va face decât să pună în relaţie directă caracterul informativ şi pe cel formativ, rezultând din aceasta un act didactic complet. Cercetarea de faţă este o încercare de a pune faţă în faţă şi alături două concepte care, până nu demult, nu puteau să apară nici măcar în aceeaşi propoziţie. Nu vom face aici o apologie a studiului literaturii în şcoală − la orice nivel −, dar vom încerca să evidenţiem faptul că schimbările de nivel tehnic şi social influenţează în primul rând structurile de bază ale societăţii, care au în mijloc obiectul de lucru al profesorului: elevul. Pornim în acest demers de la ideea că, actualmente, şcoala în genere îşi pierde locul şi rolul principal de culturalizare, acesta fiind luat progresiv de televiziune şi Internet. Studiul literaturii, la orice nivel, va presupune întotdeauna aplecarea elevului şi a profesorului asupra textului, precum şi generarea de deprinderi de interpretare a acestui text. Tehnologiile prezentului presupun, astfel, abordări cu o bază conceptuală nouă, completînd alstfel modalităţile tradiţionale de lucru, şi nu excluzându-le pe acestea. Studierea literaturii este importantă din două motive esenţiale: în primul rând, plasează elevul şi existenţa acestuia într-un cadru cultural, atât din punct de vedere spaţial, cât şi temporal, iar cu ajutorul ficţiunii identificăm ce nu putem găsi în istorie şi în alte ştiinţe: sensul intim al vieţii, conflicte şi confuzii, bucurii şi temeri, toate transpuse suub masca narării. 6 I.1.1. Documente normative în proiectarea lecţiei de literatură română Programa este documentul cu funcţie normativă care reglementează conţinuturile, competenţele şi sugestiile metodologice menite a susţine cadrul didactic în demersul său instructiv-educativ. Principiile acesteia sunt definitive şi devin puncte de reper în activitatea didactică, centru de interes al prezentei cercetări. Alcătuirea programei şcolare porneşte de la un plan cadru care impune o serie de principii: flexibilitatea şi deschiderea faţă de proiectarea curriculară, permisivitatea alegerii auxiliarelor şi manualelor alternative; accentuarea caracterului activ şi actual al studiului limbii române; renunţarea la compartimentarea disciplinei în limbă şi literatură şi respectarea deprinderilor integratoare; echilibrul între exprimarea orală şi scrisă între procesele receptive şi cele productive; accentuarea aspectelor concrete ale utilizării limbii române; asigurarea caracterului progresiv al obiectivelor şi al gradului de dificultate a unităţilor de conţinut. Organizarea şi structurarea procesului educativ în formele adaptate nivelului gimnazial, posibilităţilor particulare ale elevilor, dar şi resurselor oferite de un sistem de stat, reprezintă, în sens restrâns, curriculumul naţional. Consultarea, aplicarea şi folosirea acestuia sunt imperios necesare pentru proiectarea, realizarea şi evaluarea activităţilor didactice. În opinia autoarei M. Secrieru, structura programelor şcolare are în vedere particularităţile de vârstă ale elevilor, respectând o serie de funcţii: instrumentală (alfabetizarea, deprinderea scris-citi), Programa, ca orice alt tip de document de programare, este continuu într-un proces de schimbare, şi reprezintă oferta educaţională, cuprinzând competenţe generale şi specifice, conţinuturi şi exemple de activităţi de învăţare, sugestii metodologice şi standarde curriculare de performanţă pentru evaluarea obiectivă a elevilor. Competenţele generale reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, cu ajutorul cărora se pot identifica şi rezolva, în contexte diverse, probleme caracteristice domeniului, iar la nivelul disciplinei limba şi literatura română se caracterizează printr-un nivel înalt de generalitate şi complexitate, vizând formarea unor 1*** Programa scolară. Limba şi literatura română. Clasele V - VIII, Bucureşti, 2011 2 Mihaela Secrieru, Didactica limbii române, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” 2008. Next >