1 2 CUVÂNT ÎNAINTE Educația fizică și sportul reprezintă componente fundamentale ale procesului instructiv-educativ, contribuind în mod direct la dezvoltarea armonioasă a personalității elevilor, la formarea deprinderilor motrice, la dezvoltarea calităților fizice și la cultivarea unor atitudini și comportamente favorabile unui stil de viață activ și sănătos. Perioada ciclului gimnazial constituie o etapă importantă în dezvoltarea copilului, caracterizată prin transformări morfologice, funcționale, motrice, cognitive și afective. În acest context, lecția de educație fizică și sport trebuie să răspundă particularităților de vârstă și de dezvoltare ale elevilor, oferindu-le oportunități variate de mișcare, învățare și interacțiune. Lucrarea „Dezvoltarea lecției de educație fizică și sport prin valorificarea jocurilor de mișcare în ciclul gimnazial” pornește de la necesitatea identificării unor modalități eficiente și atractive de organizare și desfășurare a activităților motrice școlare. Jocul de mișcare constituie unul dintre cele mai accesibile și eficiente mijloace prin care profesorul poate stimula participarea activă a elevilor, poate crea situații de învățare atractive și poate contribui la dezvoltarea calităților motrice. Prin caracterul său dinamic, accesibil și adaptabil, jocul de mișcare poate fi valorificat în diferite momente ale lecției, în funcție de obiectivele urmărite, nivelul de pregătire al elevilor, particularitățile colectivului și condițiile materiale disponibile. În același timp, acesta favorizează dezvoltarea spiritului de cooperare, respectarea regulilor, asumarea responsabilității, autocontrolul și fair-play-ul. Lucrarea abordează, într-o perspectivă teoretică și metodică, particularitățile elevilor din ciclul gimnazial, caracteristicile educației fizice școlare, dezvoltarea calităților motrice, rolul jocurilor de mișcare în procesul instructiv-educativ și aspectele privind planificarea activității. Componenta aplicativă urmărește să ofere profesorului repere și exemple care pot fi adaptate diferitelor contexte didactice. Un obiectiv important al lucrării îl reprezintă susținerea unei lecții de educație fizică moderne, eficiente și atractive, în care elevul să fie implicat activ în propria formare. Consider că diversificarea mijloacelor și utilizarea creativă a jocurilor de mișcare pot contribui la creșterea densității motrice a lecției, la îmbunătățirea climatului educațional și la formarea unei atitudini pozitive față de activitatea fizică. Cartea se adresează în primul rând profesorilor de educație fizică și sport, dar poate constitui un material util și pentru studenții și absolvenții domeniului, precum și pentru cadrele didactice interesate de modernizarea și eficientizarea procesului instructiv- educativ. Sper ca informațiile, argumentele și exemplele prezentate să constituie un sprijin pentru cadrele didactice și să stimuleze utilizarea creativă a jocurilor de mișcare în lecțiile de educație fizică și sport. Prof. Baldovin Nicușor Brăila, 2026 3 CUPRINS 4 5 Capitolul 1 INTRODUCERE 1.1. Priorităţi actuale şi de perspectivă ale lecţiei de educaţie fizică „Educaţia fizică apare ca o componentă a educaţiei generale, exprimată printr-un tip de activitate motrică, desfăşurată organizat sau independent, al cărei conţinut conceput specific vizează optimizarea potenţialului biomotric al individului, precum şi a componentelor cognitivă, afectivă, şi social-relaţională, determinând creşterea calităţii vieţii” (Dragnea A. şi colab., 2006). Educaţia fizică este considerată „un proces deliberat construit şi dirijat, în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, de sex, cu cerinţele de integrare socială a tinerilor, cu solicitările fizice ale profesiilor şi cu menţinerea condiţiei fizice”(Şiclovan I., 1979). O serie de autori (Mitra Gh., Mogoş Al., 1980, Dragnea A., 1994 Cârstea Gh., 1993, Badiu T., 1998) au împrumutat următoarea definiţie în lucrările lor : ”educaţia fizică este o activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”(Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974). Ca orice activitate, pentru buna ei funcţionare trebuie stabilite anumite priorităţi, care vor avea întâietate în desfaşurarea activităţii. Aceste priorităţi au fost bine conturate de Badiu T. în anul 2000 şi costituie un punct de plecare în activitatea fiecărui profesor de educaţie fizică. Pentru ca scopul lecţiei să fie în întregime atins, iar eficienţa acesteia să crească la parametri superiori, se impune cu hotărâre asigurarea unor cerinţe de bază, indiferent de tipul şi obiectivele lecţiei respective şi anume: densitate optimă, dinamism, varietate, atractivitate (Badiu, T., 2000). Pentru ca o lecţie să fie eficientă şi să contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice trebuie să cumuleze densitatea şi dinamica, dar nu se rezumă la simpla lor însumare. Pornind de la aceste reflectii, nu întotdeauna o lecţie densă, dinamică, este şi eficientă, mai ales dacă pe parcursul ei au apărut aspecte de ordin educativ de a căror soluţionare profesorul s-a ocupat mai puţin. Rezultă deci, că măsurile luate în legatură cu sporirea densităţii motrice şi a intensităţii efortului în lecţie constituie aspecte importante, dar parţiale ale folosirii eficiente a timpului, între acestea şi natura obiectivelor instructiv-educative ale lecţiei trebuind să existe o concordanţă perfectă. Dozarea raţională a volumului şi a intensităţii efortului în lecţie rămâne principala cale specifică de a spori eficienţa activităţii de educaţie fizică, respectând precizarea de mai sus. 6 Evoluţia efortului, oscilând ascendent în lecţie, respectă cerinţele fiziologice privind solicitarea organismului la efort, creează condiţii de adaptare a funcţiilor organismului la solicitări, garanţie sigură a sporirii capacităţii de muncă. Densitatea optimă este obţinută în principal, prin modul de organizare a activităţii în lecţie, frontal sau pe grupe mici de elevi, care să asigure o participare activă şi permanentă a tuturor elevilor, folosindu-se integral şi în mod cât mai judicious timpul de lucru practic. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze un bogat material sportiv, permiţând tuturor elevilor realizarea prin exersare a unui număr cât mai mare de repetări. Înlăturarea “timpilor morti”, scurtarea pauzelor, înlănţuirea raţională a temelor, utilizarea unor metode, procedee, exerciţii şi formaţii care pot asigura volumul de lucru şi intensitatea efortului în concordanţă cu obiectivele urmărite, sunt câteva dintre măsurile prin care se asigură eficienţa lecţiei. Varietatea conţinutului lecţiei se poate realiza prin utilizarea unui număr mare de mijloace sau, dacă este necesar, menţinerea aceloraşi mijloace la un anumit ciclu de lecţii, varietatea realizându-se prin modificări în forma de organizare, schimbându-se formaţiile de lucru şi stimulenţii care pot contribui la creşterea interesului elevilor pentru lecţie. Atractivitatea lecţiei reprezintă problema de bază a eficienţei acesteia. De modul în care se izbuteşte rezolvarea acestui aspect al lecţiei depinde interesul şi participarea efectiva, conştientă şi activă a elevilor, aceştia dăruindu-se cu întreaga lor disponibilitate psihică şi fizică pentru activitatea planificată. Aceste aspecte din lecţie contribuie în mare măsură la determinarea elevilor să iubeasca exerciţiul fizic şi să manifeste dorinţa de a-l practica independent. Atractivitatea exerciţiilor se poate realiza prin conţinutul acestora, cu un grad emoţional ridicat, bogat, interesant sau prin asigurarea permanentă a spiritului de întrecere pe fondul unei atmosfere plăcute, recreative, atribute specifice mai ales întrecerii şi jocurilor de mişcare. Pentru ca profesorul să realizeze aceste cerinţe, trebuie să selecţioneze continuu metode şi mijloace pe care să le îmbunătăţească permanent, completându-se cu noi şi interesante exerciţii pe baza experienţei proprii sau preluate din literatura de specialitate. Creşterea eficienţei lecţiilor de educaţie fizică este influenţată pozitiv dacă profesorul se preocupă, pe lângă luarea măsurilor metodico-organizatorice, şi de aplicarea principiului de conştientizare a elevilor în procesul de practicare a exerciţiilor din lecţie. A conştientiza elevii înseamnă a-i face să înţeleagă scopul învăţării şi al utilităţii cunoştinţelor însuşite. Procesul de conştientizare duce inevitabil la activarea elevilor, la înţelegerea execuţiilor şi conţinutul cunoştinţelor. În momentul în care elevul va înţelege aceste lucruri el va acţiona cu mai multă plăcere, ambiţionându-se pentru perfecţionarea exerciţiilor sale. Elevul trebuie să înţeleagă scopul practicării exerciţiilor fizice şi influenţa lor asupra organismului. Pentru activitatea desfăşurată în timpul lecţiilor elevii trebuie să ştie că fiecare exerciţiu are un moment “de vârf” de care depinde succesul sau insuccesul execuţiilor. Pentru motivarea activităţii conştiente a elevilor cu privire la practicarea exerciţiilor fizice există motivaţii imediate şi acţiuni motivante în perspectivă. O influenţă deosebită în amplificarea conştientizării o pot avea explicaţia, demonstraţia, precum şi utilizarea cât mai multor materiale intuitive. 7 Metodele şi procedeele folosite pentru conştientizare sunt stabilite în funcţie de vârsta şi nivelul colectivului cu care se lucrează. Conştientizarea elevilor în cadrul lecţiilor de educaţie fizică se recomandă să se realizeze prin oprirea colectivului şi atenţionarea elevilor asupra anumitor elemente sau prin recomandări şi măsuri ce se iau chiar în timpul execuţiei (indicaţii tehnice, materiale intuitive), deoarece acestea trezesc interesul elevilor, determinându-i să exerseze conştient exerciţiile respective. O deosebită importanţă pentru asigurarea unei activităţi conştiente în lecţie o are interesul depus de elevi pentru aceasta. El poate fi influenţat de succesul sau insuccesul în realizarea diferitelor execuţii. În acest context trebuie să reconsiderăm unele dintre tehnicile de conducere a activităţii elevilor, să lucrăm diferenţiat pe grupe omogene, pe perechi, independent, să folosim frecvent indicaţiile şi recomandările, să nu privăm elevii de explicaţiile şi de informaţiile capabile să le formeze convingeri despre rolul educaţiei fizice, să-i conştientizăm prin motivaţii trainice şi să le demonstrăm că tot ceea ce facem, facem numai în beneficiul lor. În primul rând, lecţia de educaţie fizică va trebui ancorată în atmosfera specifică sportului. Prezenţa exerciţiilor, a structurilor de exerciţii şi a jocurilor de mişcare, a ştafetelor şi parcursurilor aplicative este mai mult decât necesară. Întrecerile, în general, sunt doar cateva dintre soluţiile care, aplicate consecvent, pot conduce la realizarea acestei atmosfere. Punerea mai frecventă a elevilor în situaţia de a descoperi prin eforturi proprii de gândire, prin căutări laborioase, soluţii potrivite pentru rezolvarea problematicii create în cadrul procesului de instruire impune căutări în perfecţionarea lecţiei şi implicit asupra eficienţei acesteia. Concomitent cu formarea la elevi a sistemului de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice, profesorul se va preocupa şi de dezvoltarea calităţilor motrice şi a proceselor de cunoaştere, de formarea şi dezvoltarea obişnuinţelor de comportament, a calităţilor de voinţă şi a trăsăturilor de caracter, lecţia de educaţie fizică oferind nenumărate posibilităţi de acţionare pe linia formării personalităţii elevului. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile motrice trebuie dezvoltate în strânsă legătură cu acţiunea formativă, influenţând pozitiv procesele de cunoaştere (iniţiativa, decizia, spiritul de observaţie) dezvoltând şi educând convingeri şi sentimente, trăsături pozitive de voinţă şi caracter. Dacă fiecare profesor de educaţie fizică ar ţine cont de aceste priorităţi, principalele finalităţi din educaţia fizică şcolară: creşterea capacităţii de efort a organismului, dezvoltarea şi pregătirea motrică multilaterală (care impune necesitatea dezvoltării fizice corecte şi armonioase şi a pregătirii multilaterale, implicând necesitatea unui volum relativ larg de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi, mai ales influenţarea tuturor calităţilor motrice) şi aplicativitatea cunoştinţelor şi priceperilor practice (care trebuie utilizate în cadrul unor activităţi zilnice, ca instrumente de lucru în perfecţionarea calităţilor motrice şi capacităţii de muncă, atât în vederea destinderii şi recreerii, cât şi în practicarea unor probe şi discipline sportive) vor fi mai uşor de atins. 8 1.2. Motivarea alegerii temei Ca fost jucător de handbal, actualmente profesor de educaţie fizică, am fost şi sunt permanent preocupat de autoperfecţionare, întotdeauna încercând să-mi depăşesc limitele şi să găsesc noi soluţii şi metode care să mă ajute să progresez în tot ceea ce fac. Ca profesor, sunt dedicat în întregime meseriei pe care o practic, elevilor pe care îi pregătesc, reuşita lor fiind şi reuşita mea, iar reuşita mea datorându-se în primul rând lor. Am ales această temă din dorinţa de a face ceva diferit la clasă, ceva care să producă elevilor atât un interes mai mare pentru orele de educaţie fizică cât şi dragoste faţă de educaţia fizică, iar în acelaşi timp, să le asigure o dezvoltare fizică armonioasă şi corectă care să le îmbunătăţească parametri motrici şi psihici. Ca majoritatea profesorilor de educaţie fizică, şi eu întâmpin dificultăţi când vine vorba de dezvoltarea capacităţilor coordinative. Aceste greutăţi vin în primul rând din faptul că dezvoltarea capacităţilor coordinative nu este suficient abordată în literatura de specialitate. Această situaţie are, de fapt, mai multe explicaţii. În primul rând, în literatura metodico-ştiinţifică, capacităţile coordinative sunt prezentate sub diferiţi termeni şi noţiuni, ceea ce îi împiedică pe profesori să-şi creeze o imagine integrală despre acest sistem de capacităţi şi căile de dezvoltare a acestora . În acest context, selectând jocurile de mişcare ca posibil mijloc de dezvoltare a capacităţilor coordinative, am pornit de la premisa că acestea din urmă se manifestă în special în mişcările aciclice, executate mai ales în condiţii variabile. Prin intermediul jocurilor poate fi perfecţionat „simţul eforturilor musculare”, „simţul spaţiului”, „simţul timpului” etc. Totodată, pot fi perfecţionate funcţiile diferiţilor analizatori, de care depinde executarea corectă şi precisă a mişcărilor. Iată de ce, marea varietate de jocuri de mişcare cu manifestarea rapidităţii şi preciziei acţiunilor, a echilibrului, a coordonării mişcărilor etc. creează o bază prielnică pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative. Cu toate că autorii subliniază rolul jocurilor de mişcare în cadrul lecţiei de educaţie fizică, aceştia nu acordă atenţia cuvenită sistematizării jocurilor în concordanţă cu ceea ce numim calităţi motrice, în general, şi cu acele capacităţi coordinative, în special. 1.3 Ipoteza cercetării Ipoteza constituie o construcţie deductivă, elaborată, plecând de la faptele observate şi destinată unei verificări ulterioare. Pentru a putea fi acceptată, ea trebuie demonstrată. “Avem de-a face cu o teorie potenţială, iar prin verificarea ipotezei se ajunge la o teorie propriu-zis” (Mihu, 1973). O ipoteză reprezintă o prezumţie clară, explicită şi verificabilă referitoare la relaţiile sau diferenţele existente între două sau mai multe variabile. Plecând de la definiţia menţionată mai sus, rezultă faptul că o ipoteză de cercetare este legată, evident, de obiectivele cercetării. Deoarece o ipoteză urmează să fie testată statistic, formularea acesteia trebuie făcută în termeni de claritate maximă, fără ambiguităţi, demersul testării ipotezelor fiind unul logic şi demonstrabil prin procedee statistice specific (Chelcea S., 2001). Ipoteza, fiind o anticipare de rezolvare ştiinţifică a problemei, trebuie să fie corect formulată, să se bazeze pe date reale şi să dirijeze întregul proces de cercetare. 9 Pentru a fi admisibile metodologic, ipotezele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: ➢ să se refere la fenomene observabile ➢ să utilizeze concepte precise; ➢ să fie specifice domeniului utilizat; ➢ să fie verificabile. Plecând de la aceste considerente, au fost stabilite următoarele ipoteze: ➢ în ce măsură utilizarea unui număr crescut de jocuri de mişcare în lecţiile de educaţie fizică contribuie la dezvoltarea capacităţii de coordonare a elevilor din ciclul gimnazial? ➢ dezvoltarea capacităţilor coordinative contribuie la creşterea indicilor motrico-tehnici ai elevilor de 11-12 ani? ➢ sunt metodele şi mijloacele folosite pentru dezvoltarea capacităţii de coordonare corespunzător selecţionate? CAPITOLUL 2 FUNDAMENTAREA TEORETICO-SŢIINŢIFICĂ A LUCRĂRII 2.1. Particularităţile morfologice, funcţionale, fizice şi psihice ale elevilor din ciclul gimnazial Educaţia fizică şcolară operează cu un număr foarte mare de copii cuprinşi în grupe omogene ca vârstă cronologică, dar diferiţi din punct de vedere al dezvoltării morfologice şi funcţionale. Dezvoltarea şi creşterea elevilor nu se face uniform pe parcursul celor 4 ani, pe parcursul dezvoltării apărând perioade de accelerare şi de încetinire a creşterii datorate unor factori ereditari, alimentari, a unor conditii de mediu fizic şi social. „Elevul nu este un adult în miniatură” afirma Jean Piaget în anul 1970. El are o serie de particularităţi morfologice şi funcţionale, datorită organismului în creştere şi dezvoltare, lucru de care trebuie să se ţină seamă. Între 10 şi 14 ani copilul parcurge una dintre cele mai importante etape din ontogeneză deoarece, acum, se încheie copilăria şi încep transformările care conduc la maturizarea sa. Acest proces transformator, numit pubertate, are mai multe stadii şi anume: ➢ etapa antepubertară (10-12 ani); ➢ pubertatea propriu-zisă (13-14 ani); ➢ etapa post pubertară sau adolescenţa (14-15 ani). Pubertatea este o fază de zbucium şi schimbări, este stadiul cu cele mai intense transformări şi modificări, perioadă caracterizată printr-o „accelerare a creşterii fiziologice şi somatice” (J. Piaget, B. Inhelder, 1970). Next >