1 UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC LUCRARE METODICO – ŞTIINŢIFICĂ PENTRU OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: CONF.DR. MIHAI ANDRONE CANDIDAT: Prof. Înv. Primar MIHAELA RUSU (CIACÂRU) 2 Dezvoltarea capacității de socializare a școlarului mic prin strategii de învățare prin cooperare Ediția a II-a 3 CUPRINS ARGUMENT .......................................................................................................................5 CAPITOLUL I: SOCIALIZAREA I.1. Conceptul de socializare..................................................................................................7 I.2. Caracteristicile socializării...............................................................................................9 I.3. Factorii socializării.........................................................................................................13 I.4. Tipuri de socializare ......................................................................................................14 I.5. Agenţii socializării.........................................................................................................20 I.6. Educație și socializare ...................................................................................................29 CAPITOLUL II: COOPERAREA CA ALTERNATIVĂ MODERNĂ DE ORGANIZARE A ÎNVĂŢĂRII II.1. Fundamentarea învăţării prin cooperare.......................................................................35 II.2. Strategii didactice bazate pe învățarea prin cooperare și colaborare............................39 II.2.1. Relația dintre învățarea prin cooperare și învățarea prin colaborare...........40 II.2.2. Relația dintre învățarea prin cooperare și învățarea prin competiție...........42 II.3. Principiile învățării prin cooperare...............................................................................43 II.4. Etapele învățării prin cooperare....................................................................................44 II.5. Grupul – element central al învățării prin cooperare....................................................45 II.6. Efectele favorabile ale învățării prin cooperare............................................................50 II.7. Competențele învățătorului necesare susținerii învățării prin cooperare..............51 II.8. Metode, strategii şi tehnici care promovează învăţarea prin cooperare................53 II.8.1. Metode și tehnici de predare-învățare interactivă în grup..................................54 II.8.2. Metode și tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativității...........60 II.8.3. Metode și tehnici de fixare și sistematizare a cunoștințelor și de evaluare interactivă...........................................................................................................67 II.9. Metodele și tehnicile interactive, componente esențiale ale învățării prin cooperare .......................................................................................................................................68 4 CAPITOLUL III: STUDIU DE CERCETARE III. 1. Ipoteza, obiectivele și metodologia cercetării............................................................70 III. 2. Etape experimentale...................................................................................................74 III.2.1. Etapa preexperimentală...................................................................................74 III.2.2. Etapa experimentală........................................................................................86 III.2.3. Etapa postexperimentală...............................................................................122 III.3. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor ....................................................................130 CONCLUZII Influența învățării prin cooperare asupra procesului de socializare...................................136 BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................138 ANEXE .............................................................................................................................142 5 ARGUMENT În zilele noastre, constatăm cu ușurință că valorile morale care ar trebui să stea la baza familiei şi a societăţii îşi pierd aura, de aceea, este necesar ca toţi factorii implicaţi în procesul educativ al tinerei generaţii – familie, şcoală, mass-media - să fie alături şi să urmărească un scop comun – valoarea omului prin prisma culturii şi a educaţiei. O cale de sensibilizare a micilor şcolari o constituie învățarea prin cooperare, care, înţeleasă corect de către elevi, contribuie la socializarea indivizilor, la dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter. Prin tema „ Dezvoltarea capacității de socializare a școlarului mic prin strategii de învățare prin cooperare” se încearcă o legătură între învățarea prin cooperare şi unele fenomene sociale, dintre care se pune accent pe acela al socializării. Pe lângă familie, primul şi cel mai important grup de socializare, și alte grupuri contribuie la socializarea indivizilor: colegii de şcoală, grupul de prieteni, iar mai târziu colectivul profesional. Una dintre modalităţile prin care socializarea în cadrul grupului de prieteni sau colegi se realizează este învățarea prin cooperare. Indivizii învaţă prin cooperare să lucreze împreună, să-şi asume anumite roluri în cadrul grupului şi să se autodefinească în cadrul grupului. Alegând această temă, mi-am propus să scot în evidență cât mai multe aspecte ale rolului pe care învățarea prin cooperare îl ,,joacă” în procesul socializării. Cei mai expuşi ambelor fenomene – atât cel al cooperării, cât şi cel al socializării – sunt copiii. Învățarea prin cooperare, prin natura sa competitivă şi deseori prin faptul că se lucrează în echipă, poate schimba ceva în felul în care cei vizaţi se privesc pe sine în relaţie cu cei din jur. Colectivul de elevi este un important factor de socializare deoarece permite o mare libertate de asociere în interiorul grupului,iar asocierea se realizează între statusuri egale, astfel relaţiile fiind mai probabil să se bazeze pe norme egalitare. Mai mult, s-a arătat că, de obicei, implicarea în activități ce implică cooperarea, promovează valori pozitive precum competiţia, fair-playul, responsabilitatea, stima de sine etc. Unele studii ne-au arătat chiar schimbări comportamentale şi atitudinale majore în activităţile cotidiene, la subiecţii implicaţi în activități ce implică cooperarea. Socializarea prin activități de învățarea prin cooperare contribuie la dezvoltarea cognitivă a copilului, a comportamentul moral al acestuia și poate fi corelată pozitiv cu 6 conformarea la standardele adulţilor, cu respectul de sine, cu performanţa şcolară şi cu competenţa socială. Activitățile de învățarea prin cooperare sunt importante pentru socializare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acestea oferă ocazia de a cunoaşte alţi oameni şi de a comunica cu ei, de a asuma roluri diferite, de a dobândi unele deprinderi sociale, de a accepta atitudini legate de activitatea de zi cu zi sau de adaptare la obiectivele unei echipe.În al doilea rând, în cazul copilului, există un proces de învăţare, de cunoaştere a lumii înconjurătoare, de achiziţie de roluri prin intermediul învățării prin cooperare, lucru ce îl ajută pe acesta să devină sociabil. În al treilea rând, implicarea în activități de învățarea prin cooperare facilitează asocierea în vederea liberelor contacte sociale. Nu în ultimul rând, o parte importantă a socializării este dezvoltarea personalităţii şi găsirea identităţii de sine, iar învățarea prin cooperare are în acest sens un rol major, fiind factor determinant al autoaprecierii, al creşterii stimei de sine, al scăderii stresului şi chiar al eficienţei. În plus, există dovezi despre efectul pozitiv al activităților de învățarea prin cooperare asupra comportamentului deviant şi asupra stării de bine a persoanelor cu dizabilităţi. Aceasta ar fi pe scurt o justificare a alegerii temei ca fiind relevantă, însă pe parcurs se va putea observa că socializarea şi învățarea prin cooperare sunt activități care devin tangenţiale într-o varietate de moduri şi faţete. 7 CAPITOLUL I Socializarea I.1. Conceptul de socializare ”Nu există nici individ în sine, nici societate în sine. Există relaţii interindividuale, dintre care unele nu schimbă cu nimic structura mentală a indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul individual şi grupul.” (Jean Piaget, 1976) Omul este o fiinţă socială. Încă din primele sale zile de viață el este înconjurat de semenii săi, stabilește relaţii sociale diverse, prin intermediul cărora își însuşeşte şi interiorizează norme și valori fundamentale comune, atitudini, aşteptări, cunoştinţe, modele de comportare etc. Interacţiunea factorilor personali, culturali şi de mediu au ca rezultat un proces complex de socializare, care contribuie la formarea și dezvoltarea personalităţii umane . Adepţii „naturalului“ consideră că ereditatea are un rol important în formarea comportamentului uman, deoarece ereditatea este dată la naştere şi se află în afara controlului uman. „Bagajul“ biologic, inteligenţa înnăscută şi structura hormonală dictează multe dintre caracteristicile omului, abilităţile şi trăsăturile de personalitate ale acestuia. Filosoful John Locke (Mânzat, Ion, Istoria psihologiei universale, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, pag.414) afirmă că omul s-a născut „tabula rasa“ („În intelect nu există nimic care să nu fi fost înainte în simţuri” - Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu), neavând nicio capacitate de înţelegere şi cunoaştere, iar comportamentul şi abilităţile acestuia sunt în mare măsură rezultatul învăţării de-a lungul vieţii. Cei care susţin importanța mediului în formarea comportamentului uman consideră că omul este flexibil şi adaptabil, iar de-a lungul procesului de maturizare comportamentul uman este determinat de învăţare şi de interacțiunea socială. 8 În general, socializarea este definită ca fiind un proces complex prin intermediul căruia copilul, interacţionând cu cei din jurul său, acumulează cunoştinţe și deprinderi, comportamente şi atitudini, norme și valori referitoare la existenţa sa în cadrul societăţii (http://socializarea.wordpress.com). Conduita socială nu apare de la sine ci reprezintă rezultatul învăţării acesteia sub influența acţiunii educaţionale. În acest sens, socializarea este un proces comunicaţional interactiv ce are ca finalitate transformarea individului din entitate biologică izolată în fiinţă socială şi culturală, capabilă să asume, să interiorizeze şi să transpună constant în practică valorile şi normele de conduită specifice societăţii în care acesta îşi desfăşoară existenţa. Socializarea este procesul fundamental de transmitere a culturii şi organizării sociale la generaţiile următoare asigurându-se astfel continuitatea, stabilitatea şi perpetuarea societăţii, astfel că toţi membrii unei societăţi aderă la aceleaşi valori, urmează aceleaşi reguli în scopul stabilirii de relaţii interpersonale sau sociale. În Dicţionar de Sociologie (Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, editura Babel, Bucureşti, 1993, pag. 546-547), socializarea este definită: ”procesul psihologic de transmitere, asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptelor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dublă considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi influenţelor sociale.” Anthony Giddens (Sociologie, editura All, Bucureşti, 2001, pag. 33-35) defineşte socializarea ca fiind „un proces prin care copilul neajutorat devine treptat o persoana conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de programare culturală în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în contact.” Conform Elisabetei Stănciulescu (,,Sociologia educaţiei familiale", ed. Polirom, Iaşi, 1996, pag. 27), socializarea este ,,un proces a cărui durată coincide, în societăţile moderne diferenţiate, în schimbare rapidă şi care permit mobilizarea indivizilor, cu durata vieţii". Potrivit lui G. Rocher (Introduction a La Sociologie Generale, vol. I, Ed. du Seuil, Paris, 1968, pag. 98), socializarea este definită ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le integrează în 9 structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”. Emil Surdu definește socializarea ca „proces de creare a “eului social”, ce presupune interiorizarea/internalizarea “structurii sociale” (rolurilor) în experienţa cotidiană, individul făcând “ale lui”, comportamentele organizate şi stabile ale grupului (Sociologia educaţiei, 2004, Editura Eurostampa, Timişoara, pag. 187-202). În cadrul procesului de învățare a normelor și valorilor, a regulilor acceptate social, copilul îşi exersează şi totodată, își dezvoltă atât capacitatea creatoare, cât și gândirea și imaginaţia. Ph. Selznick, Malrieu, L. Broom, etc., susţinători ai acestui punct de vedere, definesc socializarea drept „un proces de maturizare, de dezvoltare progresivă, care permite identificarea individului cu ceilalţi membri ai societăţii din care face parte, afirmarea individului ca persoană unică”. (http://www.rcsedu.info) Socializarea este definită ca un proces prin care individul îşi formează personalitatea, ca o modalitate prin care acesta îşi obţine ”substanţa socială şi culturală”, adică personalitatea socială, ce are o funcţie vitală atât pentru individ cât şi pentru societate (Achim Mihu, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pag. 201). De-a lungul vieţii oamenii sunt nevoiţi să-şi asume roluri, să accepte sau să dobândească statusuri sociale, să-şi modifice modul de a gândi şi a acţiona, toate acestea fiind însuşite numai în procesul de socializare. I.2. Caracteristicile socializării Prin intermediul socializării copilul dobândește cunoştinţe, valori și atitudini, învaţă cum să acţioneze împreună cu alţii, devenind astfel parte activă în viaţa socială. Între om, societate și socializare există o relaţie de dependenţă deoarece ''fără socializare societatea nu ar supravieţui, cum nici individul nu ar putea supravieţui în afara socializării'' (Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală: concepte fundamentale şi studii de caz, editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 84). Procesul de socializare este important atât pentru individ cât şi pentru societate deoarece „face fiinţa umană aptă pentru societate.” (Voicu, Victor, Introducere în ştiinţele sociale - Individ, colectivitate, societate, Universitatea „Danubius“ Galați, pag. 12-13). Next >