AUGUSTIN-VALENTIN ȘEULEAN CÂND DUMNEZEU A ÎNCHIS UȘA Romanul lumii dinaintea Potopului 2026 „Apoi Domnul a închis ușa după el.” — Geneza 7:16 NOTA AUTORULUI Când Dumnezeu a închis ușa este o operă de ficțiune inspirată din relatarea biblică despre lumea antediluviană, Noe și Potop. Personajele, dialogurile și întâmplările care nu apar în textul biblic sunt construcții literare. Unele nume și motive provin din tradiții extrabiblice vechi, folosite ca surse de inspirație. Romanul nu își propune să completeze Scriptura și nici să reconstituie istoric lumea antediluviană, ci să imagineze literar o lume despre care izvoarele păstrează puține cuvinte. Cuprins Capitolul 23. Cerul tace .................................................................................... 197 PARTEA I — PĂMÂNTUL 7 Capitolul 1. Sângele lui Abel Pământul purta încă puține urme omenești. Între adăposturi nu existau drumuri, ci numai poteci bătute de pași, treceri deschise de turme prin ierburi și făgașe pe unde apa cobora primăvara de pe coaste. Nimeni nu ridicase hotare de piatră, iar lumea cunoscută se sfârșea acolo unde privirea nu mai putea deosebi fumul vetrelor. La răsărit, dincolo de ogoarele și pășunile familiei lui Adam, munții se vedeau în zilele limpezi ca o margine întunecată. Cain, Abel și ceilalți copii ai familiei priveau uneori spre acele culmi, întrebându-se dacă dincolo de ele se afla grădina din care Adam și Eva fuseseră izgoniți. Despre grădină se vorbea puțin. Adam îi păstra amintirea în suflet, iar Eva, când îl auzea pomenind de apele limpezi, pomii care rodeau fără osteneală și viețuitoarele care nu se temeau de om, își găsea ceva de făcut: scutura pleava dintr-un coș, aduna lemne lângă vatră ori ieșea înainte ca amintirea să capete prea multe cuvinte. Cain, fiul cel mare, încetase de mult să întrebe. Între el și grădina părinților se ridicase o viață în care fiecare lucru trebuia scos din pământ prin muncă, în vreme ce Abel asculta istorisirile tatălui și păstra din ele imaginea unei lumi în care spinarea omului nu fusese încă încovoiată de trudă. Pământul din afara grădinii trebuia desfăcut cu unelte grele, curățat de rădăcini și păzit de buruieni. Cain ajunsese să-l cunoască atât de bine, încât după culoarea brazdei știa unde rămăsese apa, după mirosul țărânii putea spune dacă sămânța avea să prindă, iar după zborul păsărilor ghicea apropierea ploii. Primăvara, Cain intra pe ogor înainte de răsărit, purtând un par întărit în foc și ascuțit cu piatra. Anii îi lățiseră umerii, îi îngroșaseră degetele și îi crăpaseră palmele atât de adânc, încât în cutele pielii rămânea mereu țărână. Când pământul se împotrivea, muncea până când lumina nu-i mai îngăduia să deosebească buruiana de firul semănat. Tatăl său cunoscuse o vreme în care rodul nu cerea aceeași osteneală, iar Cain purta pierderea acelei lumi fără s-o fi văzut. Abel își petrecea viața între turme. Străbătea colinele, căuta izvoarele înainte ca iarba să se usuce și dormea sub piei întinse între pari, cu bâta lângă cap și câinii culcați aproape. Cunoștea după mers dacă un miel își rănise copita și după miros dacă boala intrase în turmă, iar când se întorcea venea cu barba plină de praf, mirosind a fum și a lână, uneori cu un animal obosit pe umeri. 8 Nu fuseseră vrăjmași din copilărie. Dormiseră pe aceeași rogojină, se luptaseră prin praf până când Eva îi despărțea și împărțiseră același vas și aceleași pedepse. Cain îl apărase pe Abel de un mistreț ieșit dintre tufișuri, iar Abel petrecuse o noapte lângă fratele său când febra îi arsese trupul. Anii așezaseră însă între ei ogorul, turma, rodul și dorința fiecăruia de a ști că Dumnezeu îl vedea. Adam îi învățase să-I aducă o jertfă de ispășire Creatorului din rodul muncii lor. Pregătea un loc curat, așeza pietrele și despărțea darul fără explicații, căci lucrurile cele mai vechi ale credinței sale păstrau o taină în fața căreia cuvintele se opreau. La începutul secerișului, Cain aduse spice, semințe și roade strânse de pe ogor. Nu alese numai ceea ce îi prisosea, dar, în vreme ce își așeza darul, cercetă mâinile tatălui său și chipurile celor adunați. Abel veni dintre turme cu întâii născuți și cu grăsimea lor. În ziua aceea nu bătea vântul, iar fumul se ridica drept. Nimeni n-ar fi putut spune mai târziu prin ce semn fusese cunoscută primirea. Unii își aminteau că focul lui Abel arsese mai limpede, în vreme ce alții spuneau că nu fusese nici foc, nici fum. Cain știu numai că bunăvoința se oprise asupra lui Abel și a darului său, în timp ce rodul ogorului rămăsese fără răspuns. Spre seară, după ce ceilalți se retraseră, Cain rămase la marginea câmpului și luă un bulgăre, pe care îl sfărâmă până când țărâna îi umplu palma. Adam îl găsi după lăsarea întunericului. Părul îi era prins la ceafă, iar barba îi albise. Purta în trup ani pe care niciunul dintre fiii lui nu-i putea măsura, fiindcă o parte dintre ei aparțineau lumii de dinaintea izgonirii. — Mama ta te caută, spuse el. Cain nu se întoarse. — Dumnezeu m-a găsit înaintea ei. Adam se opri la câțiva pași. — De ce darul lui a fost primit, iar al meu nu? — Nu cunosc inima Domnului. Cain se ridică, lăsând țărâna să-i curgă dintre degete. — Ai stat înaintea Lui și I -ai auzit glasul. Acum, când te întreb ce voiește de la mine, spui că nu știi. — Unele lucruri se află prin ascultare. — Așa ai aflat și când ai pierdut grădina? Adam tresări. Îl privi îndelung, apoi porni spre adăposturi. 9 Stelele ieșiră deasupra câmpului, iar Cain rămase singur, cu umerii încordați și mâinile murdare de pământ. Glasul îl ajunse în întuneric. Nu venea dinspre adăposturi și nici dintr-un loc pe care ochii să-l poată cerceta, dar Cain îl recunoscu. — Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Dacă faci binele, nu ți-o vei putea ridica? Iar dacă nu faci binele, păcatul pândește la intrare. Dorința lui se ține după tine, dar tu trebuie să-l stăpânești. Cain ascultă cu maxilarul încleștat, iar când glasul încetă și câmpul rămase neschimbat sub stele, porni spre casă. În zilele următoare, femeile măcinară semințe, copiii adunară vreascuri, iar Adam întări împrejmuirile. Cain muncea din zori până la lăsarea întunericului și vorbea atât de puțin, încât Eva îl urmărea fără să îndrăznească să-l î ntrebe ce se petrecea în cugetul lui. Abel îl găsi într-o dimineață lângă foc, îndreptând o unealtă. — Duc turma spre dealurile din apus. După ce strângi recolta, pot trece oile peste ogor. Pământului i-ar prinde bine. Cain continuă să netezească lemnul cu piatra. — Pământul meu nu are nevoie de turma ta. — N-am vrut să spun că nu l-ai lucrat bine. — Întoarce-te la oi, Abel. Fratele său mai zăbovi, apoi plecă, iar între ei rămase sunetul pietrei trecute peste lemn. Ziua morții lui Abel veni limpede și caldă. Lumina aluneca peste spice, iar de pe coaste se auzeau tălăngile animalelor. Cain lucra la marginea ogorului, unde ploile dezgoliseră o piatră mare, prinsă între rădăcini. Îl chemă pe Abel, iar acesta lăsă turma și veni. Săpară împreună, desprinzând țărâna cu unealta și scoțând bulgării cu mâinile, până când Abel descoperi sub piatră o rădăcină groasă. — Tata a scos una asemenea lângă primul ogor. A muncit trei zile. Cain înfipse unealta în pământ. — A văzut destul în viața lui ca să știe de ce darul meu n-a fost primit? Abel rămase pe vine. — Nu știu. — Te-ai gândit vreodată? — Da. — Și ce ai înțeles? Abel își curăță țărâna de pe degete. Next >