2 ARGUMENT Îmbogăţirea vocabularului elevilor şi a exprimării acestora, reprezintă o preocupare permanentă a oricărui dascăl. Această concepţie către îmbogăţire şi expresivitate se regăseşte în orice activitate didactică, la orice disciplină, volumul de cunoştinţe acumulate contribuind la formarea unei culturi generale solide. Am ales această temă deoarece sunt însufleţită de dragoste şi profund respect pentru limba română şi consider că necunoaşterea limbii, a regulilor de funcţionare, nu numai că duc la folosirea greşită a limbii ca mijloc de comunicare, dar totodată constituie o lipsă de patriotism şi chiar o lipsă de respect faţă de sine şi faţă de conaţionalii noştri. Noi, profesorii de limba română, trebuie să ne dovedim măiestria în a-i determina pe elevi să descopere farmecul artei cuvântului. E ruşinos să te bâlbâi în limba ta. De aceea principala preocupare a oamenilor de la catedră este aceea de formare a comportamentului de ascultător şi de emiţător, de receptare şi de exprimare a mesajului scris. În decursul activităţii mele didactice m-a preocupat în egală măsură îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor, dezvoltarea lor intelectuală, dar mai ales formarea unui vocabular activ, bogat şi expresiv, prin utilizarea sinonimelor, a antonimelor, a cuvintelor polisemantice, a paronimelor şi a omonimelor. Având în vedere că unei persoane i se observă gradul de cultură prin etica vorbirii, dascălul trebuie să ofere elevilor săi model de limbă. Doresc să demonstrez în lucrarea de faţă că metodele active sunt mai eficiente în însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor, dar totodată îi vor pune pe elevi în situţia să verbalizeze, să se facă înţeleşi de colegi, să transmită gânduri şi sentimente, şi toate acestea nu le pot face decât dacă deţin un vocabular activ, bogat şi nuanţat. În cadrul orelor de limba română este necesar să asigur fundamentul ştiinţific al unei înţelegeri şi exprimări corecte a lexicului şi a noţiunilor de limbă. Activitatea didactică e trudnică, necesită multă iscusinţă, dar e cu atât mai înălţătoare atunci când culegi roadele, când realizezi că ai pus temelii solide la formarea limbajului elevului pe care l-ai avut sub oblăduire. Pornind de la certitudinea că vocabularul trebuie aprofundat în mai mare măsură, am ales ca temă a lucrării de faţă „STRATEGII DIDACTICE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI ELEVILOR DIN GIMNAZIU”, încercând să demonstrez că în întreaga activitate didactică am urmărit întărirea caracterului aplicativ al limbii române, lucrarea de faţă fiind de valorificare a propriei experienţe didactice. 3 CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE 1. Rolul profesorului de limba şi literatura română în îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului la elevi Profesorul reprezintă figura centrală a actului padagogic, în acelaşi timp instrucţie şi educaţie.Dominanta personalităţii profesorului trebuie să fie aceea de practician al disciplinei, dar mai ales de cercetător avizat al problemelor legate de studiul obiectului său la şcoală. În accepţia eminesciană (Scrisoarea I, „Iar colo bătrânul dascăl”), dascălul nu este doar un simplu savant, ci el caută, scormoneşte, cercetează, dar şi Profesorul poate fi dublat de cercetător în accepţia primară a cuvântului, deoarece are la dispoziţie acelaşi material pe care îl are criticul sau istoricul literar profesionist: limba română şi textele literare. O bună pregătire profesională, trebuie dublată de o bună pregătire psihopedagogică pe o anumită vocaţie pedagogică, întărită de un puternic sentiment pentru copii. Permanent, profesorul de limba şi literatura română se va afla în zodia perfecţionării şi autoperfecţionării profesionale şi pedagogice. Atunci el nu se va lăsa dominat de disciplina pe care o predă, abandonând problemele pedagogice, dar nici nu va supralicita arta şi ştiinţa predării. Şcoala de azi, dar, mai ales şcoala de mâine, schimbă statutul profesorului şi al elevului. Vremea lui „magister dixit” a trecut, deşi este privită cu nostalgie de unii practicieni ai şcolii. Învăţarea nu mai este un simplu proces de predare, de comunicare a cunoştinţelor pe baza unei programe şcolare ce nu suferă modificări şi a unui manual şcolar unic, şi de preluare şi de asimilare pasivă din partea elevului. Din „obiect” al acţiunii educative, elevul devine „subiect” al formării sale profesionale. Relaţia clasică profesor – elev devine una de parteneriat strategic întemeiată pe simpatie După Robert Dottrens, în Înstitutori ieri, educatori mâine, trăsăturile dascălului sunt: echilibru intelectual, mintal, nervos; curiozitate intelectuală, spiritul şi gustul observaţiei, simţul 11 Nicolae Eftenie, Introducere în metodica studierii limbii şi literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 13. 2 Idem, p.14. 4 critic, luciditatea faţă de sine, adaptabilitatea la cerinţele elevilor; tinereţea spiritului, amabilitatea, înţelegerea, autoritatea pedagogică. După Constantin Parfene, în Metodica studierii limbii şi literaturii române în şi Vistian Goia, în Metodica predării limbii şi literaturii trăsăturile dascălului sunt: intuiţia psihologică, ordinea şi claritatea metodică; probitatea, modestia, buna dispoziţie, umorul, afecţiunea pentru copil, imaginaţia pedagogico-didactică, creativitatea, capacitatea de a chestiona şi aprecia corect valoarea răspunsurilor, capacitatea de asimilare şi sinteză, atenţia distibutivă, spiritul de observaţie, intonaţia plăcută şi dicţia corectă, talentul de a aprecia rapid şi corect situaţia, priceperea de a prevedea reacţiile şi de anticipa mintal rezultatul măsurilor luate ş.a. Din această multitudine de trăsături se detaşează creativitatea , ce nu poate exista ca factor intrinsec personalităţii profesorului decât pe baza unei perfecte pregătiri profesionale, psihopedagogice şi metodice a specialităţii. Profesorul, ca moderator, trebuie să antreneze elevii în propria pregătire, să „personalizeze” comunicarea şi creeze o atmosferă pozitivă. În acest scop este necesar să realizeze o armonie între orgoliul personal şi o atitudine de înţelegere, de îngăduinţă, evitând atitudinile extreme. Elementul central în sfera activităţii didactice îl reprezintă comunicarea, atât cea lingvistică (ce presupune o pronunţie corectă, fluentă, spontaneitate, creativitate, coerenţă logică), precum şi cea extralingvistică (mimica, pantomimica). Personalizarea lecţiilor , asumarea abaterii de la schemă, riscul dialogului autentic cu elevii, sunt elemente care trebuie să intre în conduita didactică a profesorului. Se ştie că nu există clase omogene, mulţi elevi vin la şcoală fără dorinţa de a învăţa, nu există retenţe, nu există manuale şi programe perfecte. Aşa arată deseori câmpul educativ şcolar, inadecvat cu realitatea pe care va trebui să o coordoneze profesorul. Reprezentările despre meseria de profesor nu trebuie nici stropite cu apă de trandafiri, dar nici nu trebuie minimalizate. Profesorii trebuie pregătiţi pentru situţii deschise , fiind în stare ca singuri să-şi construiască programe sau elemente curriculare (manuale, suporturi de curs). Nu competenţele strict disciplinare sunt definitorii pentru profesorul de limba şi literatura română, ci cele 3 Constantin Parfene, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 10. 4 Vistian Goia, Metodica predării limbii şi literaturii române, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.8. 5 psihopedagogice, relaţionale, formatoare. Asta nu înseamnă că pregătirea de specialitate trebuie neglijată. Nu poţi deveni un bun profesor de limba şi literatura română, fără a cunoaşte literatura română, literatura universală, limba Pentru un comportament adecvat lecţiei moderne, Luminiţa Ghivirigă sugerează câteva elemente de conduită care pot fi promovate în activitatea de predare-învăţare: - Adaptarea de fiecare dată a metodelor şi procedeelor folosite la lecţie, condiţiilor concrete oferite de clasă la ora respectivă, chiar dacă e necesară abaterea de la modul în care s-a conceput lecţia anterior ţinerii ei; - Ca elevii să înveţe bine şi uşor, e necesar să înţeleagă utilitatea a ceea ce învaţă, trebuind să fie ajutaţi să o descopere; - Elevilor, trebuie lăsată posibilitatea să gândească, să descopere şi să creeze, dar trebuie ajutaţi mai întâi să-şi însuşească tehnica specifică de lucru pentru fiecare domeniu sau operaţie ce li se propune spre efectuare; - E necesar să li se ofere elevilor şi ocazia să realizeze observaţii independente, însă trebuie avut grijă ca lucrurile observate de elevi să fie valorificate în raport cu scopurile fiecărei lecţii în parte, în dobândirea de noi cunoştinţe; - E recomandabil să se sprijine pe întrebări şi sarcini de lucru de tipul: • Voi ce gândiţi despre aceasta? • Cum s-ar putea proceda mai bine? • Cum vă explicaţi? • Comparaţi aceste fenomene! • Demonstraţi singuri, aducând şi alte exemple! • Încercaţi să aplicaţi cele studiate! Tot Luminiţa Ghivirigă sugereză câteva elemente ale unei conduite ce poate fi îndepărtată din activitatea didactică: - Elevii nu trebuie făcuţi permanent dependenţi de profesor; e necesar să fie pregătiţi să se descurce singuri; dascălul trebuie să înveţe să tacă, să observe şi să stimuleze atitudinea activă a elevilor; 5 Nicolae Eftenie, op. cit. p. 16. 6 - Nu e bine să fie admise răspunsuri preformulate pe care elevii nu le pot explica şi argumenta sau răspunsuri nesincere, conformiste; uneori este mult mai important ca elevii să gândească „altfel” decât profesorul; - Nu se declanşează niciun proces şi nicio activitate la lecţie ce n-ar putea fi îndrumate, urmărite şi controlate de profesor; se apreciază rezultatele muncii elevilor, făcându-i şi pe ei conştienţi de ele; - Nu dorinţa de a obţine note bune trebuie să constituie motivaţia la învăţătură a elevilor, ci interesul şi satisfacţia personală de a şti, de a progresa. Elevii nu trebuie stimulaţi să se concureze, comparându-i pe unii cu alţii. Trebuie dezvoltată în ei dorinţa de autodepăşire, comparând pe fiecare cu sine însuşi, în etape diverse. - Nu trebuie consideraţi elevii în mod exclusiv vinovaţi de lipsa interesului, a atenţiei şi a sârguinţei la lecţie şi nici de rezultatele lor nesatisfăcătoare, deoarece în relaţia profesor – elev, sunt doi termeni: profesor Atmosfera creată în clasă de către profesor constituie un factor important care influenţează comportamentul de învăţare al elevului. Instaurarea unui climat favorabil unei conlucrări fructuoase între profesor şi elevi, a unui climat caracterizat printr-o tonalitate afectivă, pozitivă, de înţelegere , de responsabilitate, reprezintă o condiţie principală ce trebuie realizată în lecţie. Profesorul oferă posibilitatea elevilor să-şi spună părerea într-o atmosferă neautoritară, promovând o atitudine deschisă, prietenoasă, elastică, pozitivă şi receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor şi neridiculizând nereuşitele. Importantă în dezvoltarea elevului este stimularea efortului personal, stimularea tendinţei acestuia de a aduce o contribuţie proprie, de a fi original, inventiv, creativ. Misiunea cadrului didactic nu încetează odată cu terminarea lecţiei. Profesorul trebuie să cunoască potenţialul fiecărui elev şi modalităţile de stimulare, să sesizeze manifestările elevilor înafara orelor de clasă, în activităţile extraşcolare, să-l facă pe elev conştient de propriile posibilităţi şi să le dezvolte capacitatea şi obişnuinţa autoevaluării. Profesorul trebuie să ţină pasul cu noul, actualizând atât cunoştinţele, cât şi metodele. 6 Idem, p. 17. 7 2. Contribuţia celorlalte discipline la dezvoltarea şi nuanţarea vocabularului elevilor Dat fiind faptul că limba română ocupă un loc central între disciplinele şcolare datorită rolului ei în procesul de comunicare, ea trebuie să fie cunoscută de toţi elevii, indiferent de înclinaţiile lor profesionale viitoare. Una dintre căile de îmbunătăţire a predării limbii române în şcoală este abordarea interdisciplinară.Vorbim, citim, scriem, învăţăm româneşte nu numai la limba română, ci şi la matematică, fizică, istorie chimie etc. Într-un anume fel, limba română o predau toţi profesorii, indiferent de specialitatea lor. Studierea vocabularului ar trebui orientat în primul rând spre limbajele de specialitate (botanică, chimie, fizică, matematică, geografie etc.) şi ilustrat cu exemple din toate compartimentele: neologisme, arhaisme, derivare, abreviere. Pentru elevi este foarte important să cunoască semnificaţia unui prefix ca: - stră- (strămoş, străbate, străluci), ca şi a altor noi ca: - supra- (supradimensionat, supraaglomerat), a unui sufix ca: - - esc (românesc, ardelenesc, bărbătesc). Pentru ca lecţiile să nu devină aride, ele trebuie presărate şi cu umor, aşa cum spune poetul francez J. Santeul: „Râzând îndreptăm moravurile”. Aşadar, valorificând polisemia, putem spune: - S-a autodepăşit: a ajuns prin parbriz la 2m în faţa maşinii. - Există oare plante cu rădăcină pătrată? - Singurul pom apreciat de automobilişti este pomul de iarnă. - A pus la punct un semn de întrebare. Pentru a recapitula antonimele, am folosit şi asocieri de termeni opuşi în jocuri de cuvinte, dar şi în figura de stil – oximoronul – întâlnită în poezii: - „Neguri albe, strălucite”; - A trăit ca un viteaz, murind în fiecare zi de frică. - Dorea o frumuseţe care să-i ţină de urât. Schimbarea unei litere – metagrama – îi amuză pe copii şi îi fac conştienţi de importanţa cunoaşterii corecte a cuvintelor, deoarece frecvent auzim albitru în loc de arbitru, cornel în loc de corner etc. 8 Elevii citesc foarte mult publicaţiile sportive, unde întâlnesc numeroase neologisme, mai ales de origine engleză: derby, time-out, fairplay, penalty, outsider etc. Profesorul de română, dar mai ales cel de engleză, ar trebui să folosească astfel de termeni în lecţiile destinate vocabularului pentru ca elevii să-şi însuşească forma corectă. Diferite firme, afişe şi reclame, chiar televiziunea, contribuie, din păcate, la răspândirea unor forme incorecte. Elevii pot culege „perle de cultură” pe care să le discutăm în clasă, explicând greşelile: - greşeli în scrierea unor cuvinte: eşire, bleumaren, cremvuşti, complect etc - formulări pleonastice : avansaţi înainte!, prefer mai bine, babă bătrână; - folosirea greşită a unor adjective la diferite grade de comparaţie: superior, inferior etc. Predarea limbii române poate beneficia de materialul lexical al tuturor disciplinelor, de la geografie, până la muzică şi educaţie fizică. Astfel, pentru recapitularea cunoştinţelor despre verb, la clasa a V-a am ales un fragment despre relieful României: „Relieful este aşezat în trepte care coboară dinspre mijlocul spre marginile ţării. Munţii Carpaţi, care formează un inel uriaş în jurul Depresiunii Transilvaniei, sunt mărginiţi spre exterior de dealuri şi podişuri, dincolo de care se întind câmpiile.” (Geografie, clasa a IV-a) Rezolvând acest exerciţiu, elevii actualizează şi consolidează, atât cunoştinţele însuşite la limba română, cât şi la geografie. Formarea deprinderilor de exprimare corectă a elevilor este obligaţia primordială a profesorilor de limba română, însă sancţionarea greşelilor de limbă constituie o sarcină a tuturor cadrelor didactice, indiferent de specialitate. Utilizarea unor instrumente de muncă intelectuale adecvate – îndreptare ortografice, dicţionare – care trebuie să se afle pe masa de lucru a fiecărui profesor, facilitează îndeplinirea acestei sarcini. 9 3. Relaţiile lexicologiei cu celelalte discipline lingvistice Lexicologia este disciplina ştiinţifică al cărei obiect de studiu este lexicul, fie lexicul de la un moment dat, fie lexicul observat în constituirea şi evoluţia lui. Termenul de lexic este preferabil celui de vocabular: primul este supraordonat, iar al doilea – subordonat, lexicul fiind constituit dintr-o serie, foarte bogată şi variată, de vocabulare (al numelor de rudenie – naturală sau socială - , al meseriilor, al ştiinţelor, al numeralelor, al culorilor, al sporturilor, al simbolurilor Unităţile limbii române – sunete, morfeme, forme flexionare, cuvinte, îmbinări stabile de cuvinte, propoziţii, fraze, contexte – există şi funcţionează numai în interacţiune şi raportare reciprocă, niciodată izolat. Aşadar, lexicologia are anumite relaţii cu fonetica, cu morfologia, cu sintaxa, cu textologia şi cu stilistica. a. Relaţiile lexicologiei cu fonetica constau în următoarele aspecte: - în constituenţii acustico- fiziologici ai unităţilor lexicale, sunete şi foneme, combinate în silabe, dublate de accente şi intonaţii; nu există unităţi lexicale în afara sunetelor vorbirii; - în clasificările unităţilor lexicale după criterii fonetice – număr de sunete, de silabe, accentuare, alternanţe fonologice; - în clasificarea unităţilor lexicale după raportul între forma şi sensul lor, în polisemantice, sinonime, omonime, antonime, paronime. b. Relaţiile lexicologiei cu morfologia constau în : - integrarea oricărui cuvânt sau îmbinări stabile de cuvinte în una din cele zece (după opinia tradiţională) părţi de vorbire, nicio unitate lexicală neexistând în afara acestora; - dependenţa, uneori, a sensului principal, sau, mai des, a sensurilor lexicale de forma flexionară, precum şi în pluralul friguri în raport cu singularul frig; în capete, cap şi capuri, coţi, coate , coturi ş.a.; 7 Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2000, p. 8. Next >